(2011 – Extrase)
***
Toată acum bucuria
a tot ce a fost
şi va fi-n cer bucurie
îmi este substanţă –
toată iubirea
a tot ce a fost
şi va fi-n lume iubire
îmi este fiinţă –
a toată lumina
aprinsă vreodată
mă-ntrup fulguranţă –
a toate cuvintele
care-au imnic rostit
în putere-adevărul
mă ştiu cunoştinţă
***
Lăuntric cerul
Doar ruga
mai este substanţă
Ce dă floare-n tărîmuri
este cuvîntul
dintru-un dincolo-al orei
mă cuvîntînd
Vădeşte-se-eterna mutanţă:
fac lucruri cu verbe
şi verbe din lucruri
mă ţin cîntec cîntînd
***
Mistui lumea vorbind-o
Mă vorbesc pîn’ la capătu-a
tot ce-mi este substanţă
pînă rostesc orice umbră
orice mireasmă
orice nor orice flutur
mare şi înger şi stea
pînă-n cuvînt
totul se face mutanţă
pînă cu el Te voi Doamne-al
verbicei forţe
întreg respira
***
Ca tine Mare
-n străfundul acelei
inimi pe care-am ştiut-o
a mea cu tot cerul –
sunt plin de tăcere
şi de-ntuneric
***
Neumblet de căi
neurzire de gînd
doar umbre de nume –
atît din suflarea
pururei vieţi
mi-a rămas pe pămînt
***
Ca să pot să primesc
nesfîrşirea miresmei
de tuberoze cu aştrii
mă străbătînd
mă-nflorind –
ar trebui să devin
singurătate de-oceane
de nalturi de stele
de dincolo de-ape
de stele
***
Întru adîncul
uranian al
lăuntrului singur
nu mai poate nici umbra
nici umbra umbrei
unui fir de polen
să nu fie rugă
Respir cu un nume
în veci neajunsul departe
al unei inimi
sfinte de-a pururi
***
Linişte liniştii înseşi
Neajuns de ursiri
Departe de vămile
gîndului nepogorît
Fără grai, singur
adîncului inimii
nestrăbătute
Şi-adîncul –
altui adînc unde-i raza
stinselor stele
Sunt o suflare
de iasomii
***
şi ca şi cum aceasta ar fi toată ruga
ce se va spune vreodat pe pămînt
ca şi cum doar în această blîndeţe
de neîncăput Cel Singur S-ar pogorî
văilor noastre
ascult numai vîntul suav printre sălcii
doar clipocitul străluminos
în havuzul timpului negru al trecerii
vieţilor calde
şi sunt un fir în noiembrie nalt de paing
plutind peste pajişti
necăzînd încă încă neîntorcîndu-mă
nopţii căilor stingerii
încă iubindu-te cu toată în mine
aprilina splendoare-a neştirii
de ceea ce stă să aplece
firul de iarbă
***
Curînd cît ţine-n zefir
culoarea unei miresme
de iasomii
voi fi nimeni
şi nicăieri şi nicicînd
mai departe de veacuri
de înstelări şi de ruga
milostei tale
chip nimănui
risipită-ndurare-a
cărărilor nopţii
unde mari atîrnă plecate
peste-a lespezii reci
ne-nduplecare
frunzele veştede
Nicolae Ionel 