Referinţe critice

• … “Cuvînt în cuvînt” nu e o carte care să ţină de o anumită vîrstă, poezia din ea nu e o simplă făgăduinţă susceptibilă de “îmbunătăţiri” viitoare. Cu acest volum se impune un destin liric de excepţie care, oprit chiar şi la acest unic document, va constitui un reper al tinerei noastre poezii.
  (Al. Protopopescu, în articolul “Semne noi de lirism”, din volumul “Colocvial” de Cornel Regman, Editura Eminescu,1976)

 

• Puţin comentată la data apariţiei, placheta de versuri „Cuvînt în cuvînt” (Junimea, 1972) de Nicolae Ionel îşi confirmă, la recitire, virtuţile excepţionale. Nu cunosc, în ultimii ani, un alt debut la fel de impresionant: un timbru cu totul personal (în pofida melancoliei eminesciene şi chiar a temei ” dulcelui corn”; a unor apropieri de lirica extatică a lui Lucian Blaga; a tonului oracular holderlinian): o elevaţie a expresiei poetice, o economie verbală remarcabilă, o puritate şi o forţă a simţirii, – toate acestea indică un poet autentic, nu surprinz’tor de bun, ci absolut deosebit. Rareori expresia „o mare revelaţie lirică” este mai potrivită decît în acest caz.
  Nicolae Ionel este unul dintre puţinii poeţi ai entuziasmului, înţelegînd acest cuvînt în sensul său etimologic: invadarea eului liric de către Muze. Nu e vorba, aici, de transa lirică, specifică atîtor poeţi din toate timpurile, care modifică substanţial viziunea lor despre lume; la Nicolae Ionel tema predominantă, aş zice: singura temă, este tocmai starea de entuziasm ca atare, acea dilatare peste măsură a conştiinţei care se percepe pe sine într-un fel de beţie, care se revarsă asupra întregii lumi, convertind toate elementele de reprezentare în atomi sufleteşti incandescenţi. (…) Sînt date aici, în aceste versuri, liniile directoare pe care se dezvoltă lirismul lui Nicolae Ionel: caracterul cosmic al angajării eului, aspectul nupţial al comuniunii, senzaţia (aparent negativă) de pustiire a lumii (…), spiritualizarea absolută a materiei, precum şi sentimentul auroral al atingerii unui început al tuturor lucrurilor.
  (…) Superbă întîlnire, simultană, cu floralul şi durerosul realităţii, cu nupţialul şi funebrul naturii, – versuri de o frumuseţe unică, în care se vede ceea ce poate să rodească motivul filosofic al „Mioriţei” la un adevărat poet modern!
  (Ştefan Aug. Doinaş: Un poet al entuziasmului în „Lectura poeziei”, Ed. Cartea Românească, 1980, pp. 236 – 242)

 

• Poetul trăieşte beatitudinea comuniunii eului cu universul prin intermediul unui peisaj cristalin, luminiscent, uneori de sorginte mallarmeană, înjghebat nu din „observaţii” şi nici din concreteţea plăsmuirii metaforice,, ci din concepte vibrînde (…), pe care trebuie să le luăm în nota lor solemnă, în tîlcul lor absolut. Lirismul e indiferent faţă de sine, „alb” şi monoton, avînd, mai presus de orice rost, pe cel de a indica o „iluminare”. Fraza se muzicalizează pe dinăuntru, nepăsătoare la orice aparat prozodic, la orice artificiu. Osmoza subiect-obiect desăvîrşindu-se, conştiinţa creatorului pare un simplu instrument al Cosmosului ce se celebrează pe sine.
  (…) Ciclul acestui remarcabil poet, prin coerenţă sensibilă şi cultură, deschis cu sentimentul de pustiire şi anulare a subiectului, copleşit de priveliştea Totului, se încheie cu exacerbarea subiectului, situat într-o apoteoză fără precedent în contextul generaţiei sale, împinsă pînă la macedonskiana halucinaţie genialoidă.
  (Gheorghe Grigurcu: Lauda existenţei, în „Existenţa poeziei”, Ed. Cartea Românească, 1986, pp. 462 – 465)

 

• Sînt un admirator al lui Nicolae Ionel, poeziile lui îmi plac mult, firul cugetării sale îmi este asimilabil şi apropiat, metaforele şi ritmurile sale şi pe mine mă alină, troparele sale cumpănite între duioşie, gravitate şi fast mă desfătez a le îngîna proporţional cu sărmanele mele putinţe, întreaga aură a volumului „Calea Vie” luminează tot ce-i mai puţin rău şi pătat în sinea mea.
  (N. Steinhardt: Nicolae Ionel : Calea Vie, în „Drumul către isihie”, Ed. Dacia, 1999, pp. 32 – 34)

 

• Rar mi-a fost dat să citesc un poet în ale cărui poeme se simte miezul incandescent al viziunii, neconsolate parcă de atenuarea prin forma poetică a aprigului dinamism care-i constituie fiinţa. Nicolae Ionel e unul din aceşti poeţi. În cartea lui cea mai recentă (Scara de raze, Junimea, 1990) „die Sprache spricht” – Vorbirea însăşi vorbeşte. El e unul din foarte puţinii poeţi de azi pentru care Vorbirea reprezintă idiomul esenţial ce, revărsîndu-se, revelează. Condiţia sa e a unui agent (de la ago) al vorbirii în frenetica ei desfăşurare. Infinitivul lung (Vorbire) defineşte o realitate aflată în act perpetuu. Orfic frenetic, Nicolae Ionel are convingerea sacralităţii lumii vizionate cu „celulele uranice” ale spiritului. Pare că spiritul poetic e, aici, pradă a unui vizionarism ardent ale cărui ţinte sînt tot atîtea întrupări ale focului sacru. Această realitate primeşte în versurile poetului la care medităm întreaga încărcătură teofanică pe care o posedă marile construcţii mitice. (…)
  Nucleul mitic al poemelor lui Nicolae Ionel e nutrit de o pasionalitate uranică al cărei corespondent izomorf e vîrtejul (vortex). Versurile sale par produşi ai unei mînii sacre a Vorbirii fluide. Cuvintele însele şi imaginile nu se revendică parcă dintr-o acţiune de elaborare; ele sînt fragmente ale unui iureş năvălit peste un logothet. (…) Suflet mistic, Nicolae Ionel îşi centrează fluxul tuturor vorbelor spre puterea de a sugera anularea individuaţiei, prin regăsirea focului sacru originar. Înseşi limitele dintre vocabule dispar, discursul poetic însuşi nu e decît o albie a Vorbirii esenţiale. (…)
  Poemul înţeles ca intensitate maximă a participării la actul iniţiatic se transformă într-o revelaţie dionisiacă al cărei efect e beatitudinea orgiastică în regimul contemplaţiei frenetice. Orice poem se asociază ideii de furtună mistică şi deschide trasee în care grozave canonade, deopotrivă ale sunetului şi luminii, şi prăbuşiri ale tuturor formelor pregătesc transfigurări beatificatoare. (…)
  Orfic duduitor, pătruns de misia sacră a distrugerii oricărei limite pentru regăsirea Fiinţei, Nicolae Ionel e un relief pregnant al liricii contemporane.
  (Aurel Pantea: Extazul convulsiv, Revista „Vatra”, 1, 1991)

 

• E tot mai evident că pentru Nicolae Ionel poezia e un organ al sacrului, în sensul că spiritul poetic facilitează sfinţeniei expansiuni nelimitate, menite a determina toate realităţile lumii să-şi recunoască apartenenţa la cele divine. (…) Pentru el, a scrie e o chestiune de plasament esenţial al spiritului, o problemă de situare centrală pentru menţinerea într-o stare de revelaţie fără sfîrşit. Scrisul e empatie, transfer esenţial în “cealaltă parte a înţelegerii” şi dialog, înţeles ca mîntuire prin de-limitare.
  (Aurel Pantea: Vorbirea care vede, Revista Vatra, nr. 10, 1991)

 

• Fiecare poet, în felul său, fie că o declară sau nu, se recunoaşte fără traumă, de cele mai multe ori, înfrînt în această direcţie şi personal, nu numai la scara speciei, în cultivarea absolutului. Nicolae Ionel dovedeşte totuşi că se poate, că prezenţa există (e suficient să crezi în ea – iar aici este, spunem noi, avantajul său post-modern, mai greu observabil); şi nu numai atît, ci atestă poeticeşte că este posibil ca ea să fie trăită, în chip mirabil, ba chiar, am spune, implacabil. În acest fel, poetul se expune, poate fără să ia în calcul acest lucru, cu un curaj care dă de gîndit, unor reacţii de neadmisiune din partea vocilor mai noi. (…)
  Poet al „prezenţei”, Nicolae Ionel proclamă pe cont propriu, fără să mai ţină cont de vreo exigenţă sau vreo modă a contextului în care ne aflăm, marele miracol al zguduirii verbului în actul creării lumii, act de care ştim (ştiam) cu toţii, dar nu mai sîntem dispuşi să ni se aducă aminte sau pe care îl exorcizăm punîndu-l într-un colţ al memoriei pasive, iremediabil mitice. Izbucnirea forţei divine în pumnul de pămînt care este omul, poetul nostru o trăieşte ca şi cum ea ar- fi- realmente, nu ca speranţă, aspiraţie sau iluzie. (…)
  Pe marii mistici, cînd îi citim poetic, îi acceptăm mai uşor; cînd îi citim literal, ne înspăimîntăm sau dăm înapoi din neputinţă profană de a împărtăşi comuniunea sacră şi extaza; rămînem oarecum tot timpul în acest paradox. Nicolae Ionel găseşte o cale de a ne propune revelaţia prezenţei în expresie fără a ne chinui spiritul în acest fel şi – în acelaşi timp – fără să cadă în banalul optimism al utopiilor imaginaţiei autoimpuse volitiv. Riscul la lectură e totuşi mare din alt motiv, şi anume că nimeni nu mai crede azi în nici o metafizică, nici măcar în cea poetică. (…)
  De fapt, însă, e depăşit, după opinia noastră, acest posibil handicap, prin modalitatea de expresie pe care o găseşte Nicolae Ionel, riguroasă şi liberă în acelaşi timp. Întregul volum sugerează o bucurie fără margini a mînuirii verbului, care este totuşi strict încadrat în sinapse-fulgere, şi cu o sintaxă-topică cu aglutinări şi hiaturi, cu o „ştiinţă” a perfecţiunii textului care se vede dincoace de conţinutul mesajului…Chiar mesajul însuşi este înnoit în sine, la o lectură atentă. Extazul (şi extaza), bucuria la scară trupesc-cosmică a omului nu este atît aceea de a fi-fost-creat şi de a se contopi cu divinitatea care l-a creat, cît de a crea din el însuşi, din verbul poematic, lumea. Nicolae Ionel propune o bucurie mîntuitoare în sine, un fel de nou înţeles al lui Isus.
  (Ştefania Mincu: Nicolae Ionel, Prezenţa, Editura Pontica, colecţia Euridice, 1996 – Poezia mistică. În revista „Paradigma”, nr. 10-11-12, 1997)

 

• (…) mi-a relevat o situaţie flagrantă de conspiraţie a tăcerii faţă de un scriitor actual important. Cînd am citit manuscrisul volumului de versuri „Prezenţa”, mi s-a părut că descopăr un autentic poet mistic (…). Totuşi se poate afirma că prin „Prezenţa”, Nicolae Ionel depăşeşte tipurile de discurs religios cunoscute. Nu mai este vorba nici de o prelucrare gnosică a dogmei creştine în conformitate cu o mitologie proprie (Lucian Blaga), nici de căutarea îndîrjită a identificării cu transcendenţa în direcţia acelei apostazii ortodoxiste răsăritene (Tudor Arghezi) şi nici de îmblînzirea panteistică a atributelor îngereşti (Vasile Voiculescu). Autorul prezenţei, precum un Girolamo Savonarola sau un Juan de la Cruz, tinde către o asumare extatică a misterului cristic, în măsura în care acesta poate fi asumat individual.
  În discursul poetic ni se comunică o experienţă interioară unică, într-o expresie febrilă ce atinge inspiraţia religioasă pură(…). Poemul nu mai are o auto-referenţialitate poietică ci ” se va exalta pînă la exclamaţia în transă” (Al. Cistelecan) şi chiar efortul interior în vederea atingerii acestei stări de exaltare este atît de covîrşitor prin intensitatea participării (…), că se apropie de cutremurul lăuntric al unui act de consubstanţializare mistică. Fiinţa de carne concretă îşi pierde atributele fizice, se decorporalizează, devine eterică, îşi „deschide puterile” sufleteşti către o integrare cosmologică „fericită”. (…) Poezia mistică devine astfel o cale de cunoaştere printr-o contopire imanent-extatică a eului individual. Versurile tăiate eliptic se transformă în enunţuri criptice, sugerînd oracularitatea versetelor. Nicolae Ionel este în „Prezenţa” un autentic poet mistic.
  (Marin Mincu: Poezia română actuală, vol II Editura Pontica, Constanţa, 1998, pp. 668)

 

• Al. Paleologu: (…) nu seamănă cu nimeni, nu poţi să-l plasezi în nici o serie.
  (…) eu n-am citit ceva despre el care să fie realmente adecvat. Şi asta o spun şi despre textul meu…
  Lucia Cifor: …acest poet cu insuccese care l-au silit să se excludă din lume, creează o poezie a bucuriei, întemeind o gnoză a bucuriei.
  Al. Paleologu: Extraordinară, da!
  (…) Poezia lui, de domeniul cosmologiei, ţine de o viziune cosmică, religioasă, ascendentă, de-o viziune individuală. Toate acestea sînt atît de quintesenţiate, formulate într-un mod aşa de sever şi lipsite de alte seducţii decît frumuseţea însăşi, simplă şi densă a acelei formulări care e le minimum de lungime, încît se poate vorbi la el chiar de un soi de infirmitate creatoare: el nu este în stare să adauge mai mult decît este nevoie. (…) În „Vlad Ţepeş”, de pildă, se află nişte torsiuni lexicalecare sînt extraordinare ca efect, dacă cel care citeşte este apt să recepteze acest efect. Acestea dintr-o dată ridică totul la un fel de limbaj quasi-shakespearian. (…) traducerea lui Vergiliu (…) este un efort care nu-i de toată ziua, care nu numai la un stadiu mai avansat al filologiei clasice, dar şi la un alt nivel al culturii literare, ar putea fi apreciat la adevărata lui valoare. (…) Este ceva monumental aici (…). Traducerea îl obligă pe cititor să acceadă la un regim oarecum excepţional de lectură. Din cauză că tentative de acestea, de mare anvergură, pretind enorm de mult sub aspect calitativ (…).
  Chiar mă mir că nu realizează un lucru: nu este singurul caz de mare poet care nu are decît o mică audienţă. (…)
  Eu consider, în afara volumelor lui de versuri, două capodopere dramatice: „Vlad Ţepeş” şi „Jeanne d’ Arc”. (…) „Jeanne d’Arc” a lui Nicolae Ionel este de o frumuseţe şi de-o exactitate în ce priveşte efectul concret al fiecărui vers ori cuvînt de-a dreptul fascinante. Fiecare cuvînt are o percuţie, o putere covîrşitoare, constrîngătoare (…) Repet … caracterul de nemaipomenită reducţie la esenţial , la puternic şi la constrîngător al fiecărui cuvînt pus acolo.
  (Lucia Cifor: Convorbire cu Alexandru Paleologu despre Nicolae Ionel – în România literară nr 40, 19 -25 oct., 1994)

 

• Predestinate prin forţa valorii lor la o dificilă receptare, poezia (volumele: Cuvînt în cuvînt, Poezii, Calea Vie, Scara de raze, Carul Mare) şi teatrul (tragediile Vlad Ţepeş şi Jeanne d’Arc, unice ca specie în literatura română, integrabile ca valoare în rîndul puţinelor capodopere ale genului) aparţinînd lui Nicolae Ionel, reprezintă nişte reuşite absolute ale literaturii române, fixînd noi coordonate literaturii şi spiritualităţii lumii. (…)
  …poezia sacră şi orfică a lui Nicolae Ionel, poezie foarte rar întîlnită chiar în literatura lumii (căci marii mistici n-au fost şi mari poeţi întotdeauna, precum Sf. Ioan Hozevitul, Sf. Simion Noul Teolog etc., iar poeţi ca Tagore, Paul Celan sînt extrem de rari) (…)
  Dezinteresul „superior”, indiferenţa susţinută, cinismul nedisimulat (…) sînt tot atîţia termeni ai scandalului cultural, care face ca opera lui Nicolae Ionel să nu poată fi impusă conştiinţei poporului român, în al cărui destin ea se încadrează ca eveniment al spiritului şi al limbii, ca apogeu al literaturii. Cînd există în literatura română un verb ca verbul haric al lui Nicolae Ionel, verb care transformă limba înnoindu-l pe om şi reinvestindu-l cu puterea de a iubi creaţia lumii, prin posibilitatea de a fi părtaş şi creator în bucurie şi har cu marele său inspirat, Poetul, nemanifestarea marilor conştiinţe contemporane faţă de opera lui Nicolae Ionel încarcă acest scandal cultural cu noi tensiuni, dar şi cu noi întrebări, vizînd identitatea sus-numitelor conştiinţe.
  (Lucia Cifor: Scandal pentru adevăr în cultura română, în revista „Vatra”, nr. 1, 1994)

 

• Mai mult decît un „poet de inspiraţie gnostică”, mai mult dar şi mai puţin decît un „poet mistic” (cum l-au receptat Ion Negoiţescu şi Marin Mincu), locul acestui creator nu poate fi altul decît în puţin numeroasa familie a inclasabililor de oricînd şi de oriunde – mistici, teurgi, iluminaţi, mari poeţi, mari inspiraţi, revendicînd deopotrivă, ca surse ale devenirii lor spirituale, religia, filosofia şi poezia, precum Plotin, W. Blake, Holderlin, R. Tagore ş.a., ori Eminescu, Blaga, Barbu, integrabili acestei tradiţii mai mult prin aspiraţii şi mai puţin prin creaţiile propriu-zise.
  (Lucia Cifor:Nicolae Ionel – Un poet fără contemporani, în Revista Română, Anul III(9), 1997)

 

• Poezia lui reface intuiţia Logosului originar. Limba ca fenomen originar este principala cucerire a liricii sale, o lirică inspirată, cu totul rară şi neobişnuită, mai ales în a doua jumătate a secolului XX… (…)
  Pe noul tărîm al limbajului creat de poezia lui Nicolae Ionel pot fi remarcate alte coordonate ale existenţei poetice decît cele apreciate îndeobşte ca atare. Aici, lumea şi limba sînt una, hiatusul dintre existenţă şi reflectare este anulat, fiindcă, în noul ontos, limba aduce şi concentrează totul în prezenţă, prilejuind o cunoaştere plenitudinară şi nonopozitivă, diferită de cunoaşterea empirică şi intelectuală, pe care nu le anulează, deşi le presupune drept consecutive cunoaşterii dintîi. (…)
  Pînă la poezia lui Nicolae Ionel noi nu am găsit un răspuns mai pregnant (şi mai demn de luat în seamă) la somaţiile gîndirii şi rostirii originare, despre care vorbeşte mereu Heidegger şi pe care le probează într-un mod specific chiar limbajul heideggerian. Altfel spus, este meritul poetului român de a fi realizat pe tărîmul poeziei ceea ce filozoful german realizase pe tărîm teoretic, respectiv, „o revoluţie copernicană” a condiţiei poeziei.
  Schimbările survenite în domeniul literaturii prin noua artă poetică (deductibilă din opera) acestui poet constau, pe de o parte, în spulberarea mitocentrismului şi prin abandonarea tematismului, ca şi prin revocarea filozofiei şi a psihopatologiei ca principale sfere de interes ori de inspiraţie a literaturii. Aceste mutaţii se petrec pe fondul cuceririi ” limbii care vorbeşte”, respectiv, prin instalarea cuvîntului poetului în Cuvîntul poetic originar. Cele de mai sus constituie, pe de altă parte, tot atîtea aspecte ale refundamentării estetice a poeziei lirice. Dacă lor li se adaugă, aşa cum ne obligă poezia să o facem, tentativele (reuşite) de realcătuire a poeziei lirice în proximitatea sau ca alternativă a gnozei, există motive să se vorbească, odată cu poezia lui Nicolae Ionel, despre o nouă literatură (poezie), care a depăşit graniţele literaturii (tradiţionale) prin aducerea/plasarea artei cuvîntului în vecinătatea artei icoanei. Transgresarea limitelor literaturii tradiţionale se concretizează şi la nivelul conversiunii cunoaşterii estetice în cunoaştere harismatică, corespunzînd schimbării viziunii artistice în vedere şi permiţînd trecerea de la înţelegere (cunoaştere analitică şi sintetică) la supraînţelegere (cunoaştere holistică). Cunoaşterea harismatică este o cunoaştere mai plenitudinar estetică, întrucît angajează prin catharsis ontologic schimbarea întregii fiinţe. Trăsăturile specifice ale acestei creaţii reprezintă prin ele înseşi argumente pentru susţinerea unui nou tip de artă literară, care este teurgie, „în opoziţie cu estetismul care nu este teurgic”. O astfel de artă abia de a fost imaginată la începutul secolului de Nikolai Berdiaev (…) …arta teurgică a lui Nicolae Ionel depăşeşte estetismul înspre pneumatic/pneumatologic. Fiind mai întîi parte înglobantă a unei revoluţii spirituale, opera sa se constituie ca rezultat şi expresie a unei revoluţii artistice. O astfel de revoluţie artistică aştepta şi un alt mare gînditor rus, Pavel Evdokimov, ale cărui spuse vin parcă să confirme reuşita potului român: „Arta trebuie să aleagă între a trăi spre a muri şi a muri pentru a trăi…Artistul nu-şi va găsi adevărata vocaţie decît într-o artă religioasă, împlinind o taină teofanică”. Fundamentele supraculturale ale acestei arte creea ză o nouă identitate artei cuvîntului, privilegiind-o faţă de celelalte arte şi constituind, în acelaşi timp, o temerară cale de ieşire din criza culturii şi a limbajului.
  Poeziile ioneliene – întotdeauna fără titlu – pot fi şi sînt receptate (în mod adecvat) ca o sumă de revelaţii incorporate în tot atîtea expresii ale unor moduri de aducere la prezenţă a lumii prin forţa Logosului originar, forţă a limbii construitoare de sensuri. Fiindcă în arta poetică ioneliană, ca şi în arta icoanei (cu care doar se compară),” expresiile artistice, situate la extrem, se apropie de simbolurile religioase care sînt un loc unde ceea ce este simbolizat este întotdeauna prezent „. Realizarea prezenţei reprezenta şi idealul poetic al gînditorului laic Martin Heidegger: „A cînta cîntul înseamnă:a fi prezent în ceea ce ajunge la prezenţă, înseamnă existenţa”. (…)
  Mai curînd gnoză decît poezie gnostică, o astfel de poezie nu s-a mai scris, dar despre posibilităţile ei de a exista au vorbit şi mărturisit pitagoreicii şi orficii, ca şi poeţii mistici precum Sfîntul Simeon Noul Teolog. (…) Noul mod de a fi al poeziei lui Nicolae Ionel schimbă radical „instrumentarul” poeticii teoretice (derivînd din poetica autorului). (…)
  Însuşirile, anterior evocate, ale poeziei lui Nicolae Ionel reprezintă doar o parte dintre datele care recomandă opera lui ca un eveniment (supra)cultural şi, deci, istoric, iar pe poet îl consacră ca pe un „înainte-mergător” „ce nu pleacă într-un viitor, ci soseşte plecînd din viitor, în aşa fel încît în sosirea cuvîntului său nu ajunge la prezent decît viitorul” (preluînd expresia lui Heidegger). Cu o astfel de literatură (ce pune iar în discuţie arta literară), poetica are condiţii să renască la o demnitate de rang filozofic şi/sau spiritual, demnitate poate nici măcar visată pînă acum.
  (Lucia Cifor: Argumente pentru o nouă poetică, în Limba Română nr. 2(20), 1995 – Chişinău)

 

• Şi în fine, cel de-al treilea exemplu este cel al unui poet inclasabil în spaţiul literelor române, care ceează, prin poezia lui orfică, vizionară, ţintind gnoza şi mistica deopotrivă, un loc pe care literatura română nu-l avea pînă la el (cf. Ion Negoiţescu, Marin şi Ştefania Mincu). Este vorba de Nicolae Ionel, recent „disponibilizat” de la revista „Convorbiri literare”, pe care Al. Paleologu îl găsea „fără egal în teatru”. Şi el este cam singurul autor român de tragedii şi printre puţinii din veac (sau din veacuri). Piesele sale (Vlad Ţepeş, Jeanne d’Arc, Oedip, Meşterul Manole) ar onora orice scenă a lumii, dar nu o onorează pe cea din Iaşi, şi nici pe cele din ţară. Traducător al lui Vergiliu, al lui Kleist şi Shakespeare, ori al Psalmilor, (…) Nicolae Ionel descurajează şi pe terenul traducerilor comparaţiile. Dar ce-i trebuie Iaşului un asemenea scriitor? La Iaşi aproape că nu se poate vorbi despre opera lui. Personal, nu am putut publica în Iaşi texte pe această temă ani în şir, texte care au fost însă publicate în reviste mari din Bucureşti, Tîrgu-Mureş, Chişinău.
  (Lucia Cifor: Iaşul decăderii noastre În ziarul Monitorul, 18 decembrie 1998)

 

• După Mihai Eminescu, Nicolae Ionel este cel dintîi care reface acest mod liric suprem, nu prin contrafaceri cu iz modernist, ci printr-o totală supunere la canoane. Supunerea înseamnă, aici, extremă purificare a expresiei, imagistică aerată, cantabilitate perfectă a versurilor şi o tematică mai mult indusă, prin ton şi atmosferă, decît expusă. Autorul volumului de faţă ştie să dispară ca voce personală în favoarea acelei Grundstimmung specifice cîntului popular. Vocea impersonală (impropriu numită astfel, poate mai adecvată ar fi denumirea de transpersonală) se alcătuieşte printr-o coborîre în adîncuri, către chipul primordial şi esenţial al omului. (…)
  Reunirea în acelaşi spaţiu poematic a acestor virtuţi, la care se pot adăuga altele, neevocate aici, impune volumul „Dor din dor” ca un nou triumf al poetului Nicolae Ionel. Succesul de faţă se explică atît prin reuşitele anterioare ale poetului, incomparabile sub multe aspecte, cît şi prin temerara cucerire a piscurilor spirituale ori a adîncimilor sufleteşti, pe care lirica noastră populară le tezaurizează în momentele sale privilegiate.
  (Lucia Cifor: Cuvînt înainte la volumul „Dor din dor”)

 

• În versiunea poetului Nicolae Ionel prevalentă a fost înnoirea în spirit şi duh de rugăciune, înnoire pe care numai darul poetic – ce este şi el un har – a făcut-o cu putinţă. Fără să schimbe „o iotă din textul sacru”, după cum declară, şi fără a schimba topica, pe care o consideră capitală pentru orice discurs, Nicolae Ionel transpune Psalmii în limba sa de poet (de care prea puţini au cunoştinţă şi nu pentru că i-ar lipsi volumele de poezie), o limbă diamantină, de o mare supleţe, dublată de o rară stringenţă, de o limpezime şi o fluenţă pe care nu le pre găseşti la un loc în scrisul rom^nesc de pînă acum. Poetul nu se află de altfel la prima sa reuşită în domeniul traducerii. În afara tălmăcirii tragediilor lui Kleist, din care a publicat parţial, el este şi autorul unei traduceri de excepţie a operei lui Vergiliu (apărută la Editura Institutului European în anii 1996-1997), o capodoperă absolută în spaţiul lumii romanice. Versiunea Eneidei conţine o prefaţă a autorului care ar putea fi socotită un autentic compendiu de poetică a traducerii şi care, prin problemele pe care le pune, ar putea sta oricînd alături de cele mai strălucite texte sau cugetări pe această temă.
  După opinia noastră, calitatea sa de mare poet (dacă sintagma mai spune ceva!), adeverită de excelenţa traducerilor realizate, este şi cheia înţelegerii lor. Doar unui mare poet limbile i se livrează în aşa fel încît el să le poată aduce într-o corespondenţă perfectă a limbii traducerii, înnobilînd limba în care traduce pe seama limbii donatoare şi sporind ori făcînd cu putinţă miracolul existenţei limbilor, miracolul unităţii viului lor în toată diversitatea formelor în care se prezintă (…).
  În calitate de traducător, Nicolae Ionel ar putea fi comparat (şi pentru a fi mai bine înţeles) cu Holderlin, mai puţin cunoscut la noi ca traducător, deşi tocmai ipostaza de tălmăcitor în germană al lui Pindar şi Sofocle le-a atras atenţia lui Martin Heidegger şi altor filosofi ai limbajului. Ce-i drept, Holderlin nu l-a avut de contemporan pe Heidegger şi, cum istoriei îi place să se repete, nici poetul rom^n nu-şi are contemporanii care să-i accepte provocarea.
  (Lucia Cifor: Psalmii – „o haină de nuntă” a limbii în revista „Timpul” nr. 3, martie 1998)

 

• S-au mai încercat traduceri româneşti ale psalmilor, în afara ediţiei sinodale, dar în nici una dintre ele psalmilor biblici nu le-a fost redată respiraţia rugăciunii atît de bine ca în tălmăcirea lui Nicolae Ionel. Chiar ediţia sinodală a Psalmilor se poticneşte din acest punct de vedere şi le neglijează ritmicitatea. (…) Niciodată poezia nu s-a mai rugat atît de frumos ca în aceşti psalmi.(…) În rest, rămîne celor care se pricep la capodopere să scrie despre traducerea lui Nicolae Ionel.
  (F. M. Florescu: „Psalmii” în versiunea lui Nicolae Ionel – în ziarul Monitorul, 20-21 septembrie 1997)

 

• În opera literară propriu-zisă această sete de existenţă nu depăşeşte decît în puţine cazuri setea de exprimare, pe cînd în arta sacră setea de existenţă vizează întotdeauna realizarea, aducerea la prezenţă ca mijloc al exprimării şi nu ca scop al acesteia, precum în arta profană. Cea din urmă interesează mai ales sfera comunicării, cea dintîi se validează ca atare (ca artă sacră) doar în măsura în care intră în sfera comuniunii. În tragedia „Jeanne d’Arc” setea de existenţă este atît de mare, încît schimbă forma spunerii, limbajul operei, exprimarea însăşi. În această piesă, ca şi în arta sacră în general, obiectul şi subiectul spunerii sînt transcendente spunerii omului. Imanentizarea lor prin captarea în inspiraţia poetului este un fel de obiectivare, concretizată ca formă a operei. Numai în aceste condiţii forma sau limbajul operei reprezintă expresia absolută a Logosului poetic originar, cînd exprimarea înseamnă ex-punere a lumii în formă. (…) Prin „Jeanne d’Arc”, dar şi prin „Scara de raze”, „Carul Mare” (parţial şi prin volumele anterioare), Nicolae Ionel creează în literatura română, dar nu numai pentru literatura română, opere de artă sacră, greu clasabile în literatura lumii, care schimbă radical înţelegerea artei literare.
  (Lucia Cifor: Jeanne d’Arc şi forţa artei sacre, în revista Viaţa Românească nr.9-10, 1995)