Stîlpul de foc

(2011 – Extrase)

I

Căci cu credinţă sînt încredinţat:
nici moartea, nici viaţa, şi din cer,
nici îngerii, nici stăpînirile; din iad,
nici o vîlvoare-a vreunei negre vreri,

nici naltul, nici adîncu-ntunecat,
nici focul tunătoarelor puteri,
cele de-acum, cele ce ne-or fi vad,
pînă-n decindea-ntregii învieri,

nici o făptură, strig, nu va putea,
da demon hîd, da luminos arheu,
din temelii şi pînă-n raze sus,

să ne despartă duhul, inima
în veci de dragostea lui Dumnezeu,
cea întru Domnul Nost Iisus Hristos!

IX

Cum în afară,-abisul de abise
galactice nu poate fi ajuns,
şi-abisele-n lăuntrul meu închise
n-adîncul celular nu-s de străpuns,

dar hăul de-aştri celui intim i se
scrie-n afund şi-i este cod ascuns
lucrării de viaţă-n el promise,
şi-s astfel de realu-ntreg pătruns — ,

aşa, orice suflare-a mea şi gînd
vibrează pîn’ la marginile lumii,
schimbîndu-i mersul după pulsul meu,

precum tot ce se-ntîmplă-n ea oricînd
prezent în orice act intern acum mi-i,
spre-a fi prin Crist un trup în Dumnezeu!

XV

Îl priimesc. E prima dimineaţă
a lumii, a luminii,-n tot ce-s El e,
genunea de-ntuneric şi de ceaţă
a trupului se umple în inele

de Crist-gînd, Crist-simţire, Crist-viaţă,
şi-n mine nu-s eu, ci în toate-a’ mele,
din hău de-atomi pîn’ dincolo de stele,
sîngele cristic, proniata Faţă.

Toată puterea care ţine cerul
foc mi-e acum lăuntric, mi-a pătruns
celulă cu celulă, fir cu fir

şi mă trăieşte însuţi Adevărul,
nimic nu-mi este de ştiut şi-ajuns,
suflare în suflarea Ta respir!

XX

Cum orice-atom şi cuantă-a-n veci pulsării
din Domnul a materiei nu e
decît vibrîndă intersecţie
a tot ce este-n lumea depărtării,

cum orice fiinţă-i suma fiinţării
a tot ce fiinţează-n numele
lăuntric lor şi se dezvăluie
în noi final chip al întîmpinării —

aşa, toată sfinţenia ce-n lumi
a adiat şi s-a lucrat vreodată
ca să se-ntruchipeze pe pămînt,

în inima mea, har, se-ncape-acum,
şi-n trup şi-n suflet sunt prezenţa toată
de netrecut a tot ce-i pururi sfînt.

XXV
(Theotokos)

Chip omenesc în veci, şi nici ceresc,
nu poate-asemeni milei sale fi,
că, izvorînd dintr-un dumnezeiesc
har al sfinţiei oricărei sfinţii,

şi-ntreagă, înainte de-a o şti,
cunoaşterea avînd-o-n mod firesc,
ţine-n iubire ce-i în lumi stihii,
ivind pe Cel din Care toate cresc.

Iubire a iubirilor, putinţă
a noastră de-a-L cuprinde-n adevăr
şi-n pulberea din noi pe Cel atot-

puternic şi-atotviu şi-a-I da fiinţă
şi, cer eternei Lui întîmpinări,
de-a-L prezentifica pe Savaot!

XXIX

Viu e-universul, cum în el sunt eu,
fiinţă-n sînu-aceleiaşi sfinţii
ce-l obîrşeşte,-acum la apogeu,
văzîndu-se prin mine viu a-şi fi.

Căci ochiul din lăuntru,-al inimii,
ce pururea priveşte-n Dumnezeu,
e-acelaşi ochi cu care din vecii
El îmi priveşte-ntreg lăuntrul meu,

fără să ştiu, şi astfel plămădit,
privirii-aceste înseşi sunt o rază
ce mă reflectă necurmat ivinţă

şi ştiu dintru-n verb singura ei stază
ce căi deschise-n Cel de neprivit
una mă fac cu El, etern fiinţă!

XXXI
(Aleksandr Svirski)

Trăitu-şi neagă degenerescenţa,
căci trupul care-acum în raclă zace
în lutul ce l-a dat nu se desface
şi, nu doar că-şi păstrează-acut prezenţa,

ci-ncorporează şi întreaga pace
de-acolo şi de-aici, în convergenţa
puterilor configurînd ardenţa,
ca viaţa vie ce e mort să-mbrace.

Din moarte-atîta are: neclintirea,
căci altfel, starea-i trează e mai vie
decît a noastră, prinşi de respiraţii,

căci el se ştie viu în veşnicie
şi-ntru esenţa care ţine firea
de dincolo de vremuri şi de spaţii.

LI

Pe Dumnezeu-Cuvîntu-L respirînd,
Se face-ntreg textura vieţii mele,
nervuri de energii ce pînă-n stele
cresc din puterea numelui Său sfînt.

Ca serafimii, de iubire-arzînd,
Îl strig întru tăcerea minţii-acele
lumină din lumină-mi luminînd
lăuntrul de-astre şi de peste ele.

Viaţă-a vieţii,-esenţă a esenţei,
suflu-l primesc, încăpător de-abise,
al regăsirii noastre-n mîntuinţă

şi,-n bucuria singură-a prezenţei
şi pe canale-n Dumnezeu deschise,
m-adeveresc în veci de veci fiinţă!

LXII
(Maica Domnului Prodromita)

Privindu-te, o, nu, primindu-te
ca pe-o-nflorire-a-ntregului nalt crîng
de aştri, Chip în care rugile
a toate vii fiinţele se strîng,

doar tu mă vezi, eu numai te răsfrîng,
cum mă străbaţi cu îndurările,
ca să-nţeleg în ce dezmargine
gîndeşte-n mine gîndul din adînc.

Privindu-te, durută de blîndeţe,
milă-a iubirii, Maică, frumuseţe
-a milostivirii de neţărmurit,

s-orînduie liturgic să se-nchine
stihinice puterile din mine,
într-o-adorare fără de sfîrşit.

LXIX

Îngerul Tău, în mîna lui cu crin,
era-nspăimat. Şi nu-nfricoşător
sta în splendoarea slujbei lui, ci plin
ca de-o beţie a cuvintelor

de ne-nţeles, care-l vădeau străin
lui însuşi. Le spunea, dar rostul lor
nu-l încăpea şi se-ngrozea deplin
să-l înţeleagă, tocmai fiindcă-a zbor

fapte-n văzduh sculpta de-o claritate
cumplită, pentru-al căror în]eles
şi noimă, toată naltă mintea sa,

fiinţa lui şi-ntreaga maiestate
a cerurilor ce l-au fost ales
nu mai era de-ajuns. Şi se-ngrozea.

Acest articol a fost publicat în Poezie și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s