Venirea

Editura „Sagittarius” – Iaşi,1995
(Extrase)

***
Mi s-a drumul închis
oricărei soarte
Nimeni nu poate să fie
în pulbere-atîta de blînd
Umbra numai a unei
raze pe roua
aurei tale-ar
putea să mă poarte
cînd de căderea-n
aur a unei
frunze se face
şi întunericul
lutului sfînt

***
Sfinţie numai
rugă adînc
pînă de-ultimul cer
sînt ca de umbra-mi
aproape
Pulberea-mi caldă-i
doar locul
nemaiajungerii
mele la mine
S-a sufletul
singur oprit
peste pustia de ape

***
Pînă la mine-mi
devin pustiire
pînă la suflet
îmi pierd orice gînd –
pîn’ la-ndurarea
ce mă primeşte
desparte-se ruga
adînc de cuvînt
Cel ce mă dăruie
mie-i departe
şi în cuvînt
cerul ultim e-aproape
Sfinţie mă duce
mă ştie mă-nchină
şi teii îmi poartă
lumina pe ape

***
În golul de gînduri
lin sufletul
În golul de suflet
blînd harul
În pustiirea de har
duhul singur
Şi-n singurătatea
de duh o suflare
de tei pentru toată
mîntuirea venind pe pămînt

***
Ultima pace
Nici un gînd pe pămînt
nici o rază în cer
m-a atins
Rouă mai dau
ca tămîia
Singurătăţii
crinului cristic
sînt potirul deschis

***
Fără cuvinte
fără-n el lume
gîndul se-ntoarce
pustiilor blînd
Sufletul tu mi-l respiri
pierdut sie însuşi
Floare-mi mai sînt
mă mai ştiu
Mă ajunge
toată sfinţia
de pe pămînt

***
S-a îndurat vreodată
atîta de sfînt
de vreo soartă blîndeţea?
Pustiirea desăvîrşită-
-aburirea
unei alte-ntrupări
să fi-ajuns?
Flori îmi dau
pomii în sînge
pomi mă-nfloresc
pînă-n ceruri
Gîndul la ape oprit
de negîndul
mîntuitor s-a pătruns

***
Un abur nu este de vînt
o bură nu trece de soartă
Adîncuri şi graiuri
singure sînt
singurătatea mă poartă
O vamă nu este de gînd
un dor nu mai este de sine
Chip negrăirii depline
lumea se-ntoarce-n Cuvînt

***
Ce mai e pulbere-n
mine a stat
transă-n arhangheli –
din bucuria
de peste orice văzduhuri
mă-nchin
Beţia mea mie însumi
de nemaiatins îmi devine
Inima mea
se deschide cu ceruri
într-o floare de crin

***
Mă va mai ajunge
suflet vreodată?
Oceane
de pruni în floare-s
însuşi trupul meu
Ce-n înger e extaz
în mine-i boare
Ce mă atinge-i
mîntuirea însăşi
Cu florile
inund în Dumnezeu

***
Toată slava Isuse
în candelabrele-aprinsă
ale vuind
miriade de ceruri
în inima mea
se-nchină făcîndu-se rouă
şi abur de umbră
florii de prun

***
Dintotdeauna-s fericit
pe totdeauna
nimic nu e în afara
puterii de-a fi
în veci fericit
Mă înfloreşte
pînă-n suflarea
cîntînd în arhangheli
o tufă de laur
sînt între numeni
atotfericire
între primordii primit

***
Trupul meu
e de rugă
nu de ţărînă
gîndul meu
e tăcerea pe ape
a unuia blînd
Un cireş înflorit
izvorăşte
din sîngele-mi pînă
cu fericirile înseşi
ale lui Ieshu
sînt sfînt

***
Tot cerul
sîngelui meu
e în floare
Doar în pustia pînă la mine
mai pot să mă-nchin
Toată sfinţia-n arhangheli
n-ajunge
să-mi fie-acum boare
Cu singur Isus
mă mai – abur –
ating între crini

***
Mai este sfinţie
să nu mă fi-ajuns?
Mai e pustiire
să nu se mai poată
cu ruga-mi încape?
Cu raze s-atinge
oprite
sufletul singur
Cuvîntu-mi acuma
e abur
purtare pe ape

***
În sfînta sfintelor
inimii singure
fără-o atingere
fără nici bruma
putinţei întoarcerii-n
rugă sau gînd
în desăvîrşirea
atotpustiirii
cu tot ce a fost
şi va fi îndurare
în veci pe pămînt
am primit ca în
aburirea de raze-a
venirii pe ape
pe cel singur şi blînd

***
Mă sîngele însuşi
străbate cu ceruri?
Celulele-mi bete-
-acum aurul
aurei celui pe ape-nflorind
să fi-ajuns?
Sînt o pulbere umbrei
sînt sfînt pîn’ la ultima
lumii-ndurare
În inima mea se rugînd
cu pruni înfloriţi
podideşte în rouă
de lacrimi Isus

***
Cui sînt beţie?
Ce duh cu pustiirea
mea s-a-mplinit?
Cine în cine vestire
nemaicuprinsă se ştie
ce inimă-n ceruri
primeşte
sîngele-mi preafericit?

***
Sfinţiei din mine
de i-aş fi fost
un fir
doar un fir de paing
doar o bură
Doamne de umbră –
m-aş fi rugat cu adîncul
singur al apelor
cu izvorîrea
– în urmă – de ceruri
lumile lumen
s-ar fi făcut
doar o rază-n
Isus se pierzînd

***
Atîta m-a iar pustiit
cu rugă mireasma
caldă de tei
că însăşi sfinţia
acum se închină
pulberii mele
din ultimul cer

***
Cui sîntu-i îmbătare?
Cine nemurire
din sîngele meu soarbe
care aripi
de flacără şi spulber
mă mai duc?
Ce? de nu inima
aceasta – mie însumi
de neajuns
de neatins –
izvorul însuşi este
de arhangheli
şi fericirea-
-ntregului văzduh?

***
Pruni
temple de flori
irupţii de flori
pînă-n entelehie –
sînt ultima rugă
ultima Doamne sfinţie
cu care arhanghelii
Tăi se-nţeleg
Nu mai sînt trup
nu mai sînt
nici de raze urzire
mă-mbăt în mine
de-atotpustiire
pînă inima mea
dă în floare
în cîntec
cu cerul întreg

***
Văd cu aripile deschise
văd cu pieptul
vedere mi-e potopu-
-ntregii-expansiuni –
îmi trag din tron
puterile de-a dreptul
din mîini vuind
îmi izbucnesc genuni
Beţie de spaţii
nici o-ngrădire
atotputinţă-
-atotgăsire mă dezleg
Sînt – ştiu – nemuritor
sînt însumi nemurire
inimă sînt
a cerului întreg

***
Ţipăt. Pereţii
taifunic
se sparg a
tot ce e spaţiu
Nu respir
Trag foc viu
de-a drept din văzduh

***
Bucuria acum
foc prin creştet
îmi izbucnind
e-un stîlp al
nezguduit
tronului veşnic

***
În glorii salcîmii-
-n Isus s-au deschis –
nici o sfinţie
nu mă mai poate
ajunge
Izbucnesc
dau în flori din acest
beat de ceruri
clar sînge –
cu pulsul
inimii mele
ţin întregul abis

***
M-ating fericirile
ultimei nupţii
ce-n mine-a fost gînd
s-a-n nori
fulger scris
Viu val vin acum
furibund pe
cîntu-uraganic
Inima mea izbucneşte
se sparge-n
cerul deschis

***
Galactic ciocîrliile
Lor larg ard!
Cînt s-a
din mine rupt
abis cu-abis
Nu mai sînt pulbere
nici duh –
pur element
în transă puls ptimesc
şi foc de-a dreptul
– putere-ntre puteri –
din cer deschis!

***
Sînt ultima-n
cer bucurie?
Tot ce-i văzduh izvorăşte
dă-n floare
se sparge din
sîngele meu?
Puls sînt de
flacără-ntreg
pînă-n numen
pînă-n entelehie
Pe-artere-mi
în furie foc în
verb dezvelind
cu-acest cînt –
tună-ntre ginţi
Dumnezeu

***
Stihiile-n mine
sînt nupţie pură?
Izvorul lor singur
e sîngele meu?
Cerul întreg
sintetizat în fulger
nu-mi poate
decît puls fi-
-arterelor pe care
flacără-acum
mă sparg în Dumnezeu