Vederea

Editura „Junimea”, 1995
(Extrase)

***
April
pînă-n lumea cealaltă
cîntă materia caldă
Cerul aşteaptă
sufletul meu ca o treaptă
Orice-adiere de gînd
este veşnică faptă

***
Mireasma
pînă la moarte
Pace curată
Gîndul pe mări
s-a oprit
Suflet pluteşte
sau un cireş înflorit
în fericirea
nentîmpinată
Şi mă fac cerului treaptă
numai spunînd un cuvînt
Departele-n mine
aşteaptă să ştie
cu ce pustiire
mai sînt

***
M-ating de primordii?
Sînt o nuntă de duhuri?
Se deschide din mîinile bete
largul întregii întemeieri?
Nici un hotar
nici o dezmărginire
Cu pulberea mea
cireşii-nfloresc
pînă-n ultimul cer

***
Toate cerurile
catapeteasmă peste
catapeteasmă
expansiuni pînă-n centrul
cercului izvorîtor –
nu pot atinge
înaltul acum
al inimii mele
în care plutesc
se ridică în
nunţile sacre
cireşi înfloriţi

***
Cu ce mai îndur
atîta de har fericie?
Ce slăvi în mine s-ating
de radianţa din Dumnezeu?
Mi se mai poate
vesti vreo sfinţie?
Sînt deschis pînă-n
ultima beatitudine
O pustiire se roagă
florii de măr
cu sufletul meu

***
Fericirea aceasta
numai arhanghelii-n cer
numai singurătatea-n
arhangheli –
din singurătate
numai pustia de rugă
o mai poate-ndura
o mai poate atinge
în mireasma de tei

***
Inima mi s-a deschis
din adîncul cerurilor
crengile-n sînge-
-ale pomilor
diluvii diluvii
mi-au înflorit
Nici o fericire
din nici o sfinţie
nu mă mai
poate ajunge –
mie însumi
doar drum îmi mai sînt
pustiirii
în cîntecul desăvîrşit

***
Toată
ascensiunea de ceruri
abia mai poate
s-atingă-n adîncul
inimii mele
fericirea că am privit
un prun înflorind

***
Sălcii
sălcii-n slava durerii
a pustiirii-nflorind cu
toate cerimile
sîngelui meu
Sînt beat
sînt în preafericire
sînt mîntuit
pînă-n catapeteasma
de floare şi aripi
de floare şi nupţii
care se-atinge
de Dumnezeu

***
Fi-voi-mai floare
pulbere vreodată?
Voi mai putea
atîta har să-ndur?
Cerul e beat
de-a se fi-atins
de crinul pur
în inima mea
beatificată

***
Mă umplu de flori
pînă-n ceruri
dau în floare
cu ceruri
un cireş sînt
alb
singur
deschis
Noian
ocean de
petale-izbucnind
absorbind
materia însăşi
e tot adevărul
Nici duh
nici tărîm
un cireş în abis

***
Rana raiului rar
bate în tîmplă
Aproape
e tot ce-o să vie
departe – ce este
Că voi fi fiind
e doar o poveste –
singurătatea-mi
stă mare pe ape

***
Sînt parcă pacea
nici unei ursiri
Sufletu-n sine
îşi singur lumină
Moartea dă-n floare
fără de vină
în gînd
iconesc nevădiri
Neîmpărţite
în lamuri sînt toate
Al lumilor numai
cerne-se roi
Blînd creşte în
singurătate
smerenia ce ştie
totul în noi

***
Pasul nu mă
atinge de iarbă
urechea de sunet
singurătatea de gînd
Linişti de veacuri
Pustie
Sîngele meu se aude-n
Isus se pierzînd

***
Iar se în alt
veac şi tărîm
prăbuşeşte septembre
Vînătă-acoperă
negură-adîncuri
iar de grădini
Şi singur în moarte
un corn mari trece
pustietăţi
Umbră în urmă
voi fi fiind
urmă de umbră

***
Va trece mireasma de tei
şi se va face nimicnicie
şi scrum pe cărările nopţii
şi se vor închide iar
în neîndurare
porţile mari în Eden
şi aripi sus
ale celui veghind
nu vor mai fi-nduplecate
de norul de lacrimi
şi voi umbla pe
drumuri de lut
şi pe maluri de ape

***
Nu-i nimeni
în noapte şi-n negură
nu va mai fi pe lume
nimeni de-acum
S-au dus în tărîmuri
singure apele
frunza-i căzută
toată pe drum
S-adună adînc şi pustie
o îndurare a aburit
şi s-a frînt
Cu ochii tăi
asupra plutindu-mi
aş vrea la
mările vechi să cobor
şi-n pămînt

***
Îţi cînt să adormi
la geamuri ceaţa
creşte prin frunze
Ai venit de pe drumuri
eşti înfrîntă şi blîndă
vorbeşti prin somn
cu nişte ape cu un amurg
De frunză căzută
de pierdute-n noembre
păsări îţi cînt
şi cum se acoperă
lung sub tîrziu vînt
drumu-n cenuşă
Ţi-s mîinile singure
ochii închişi
buzele-ţi blînde
mă ştiu pîn’ la suflet
La geam tot mai stins
mai din neguri
somnînd se aud
crengile negre

***
Am văzut-o cu transa
primilor îngeri?
Mă deschideam
cu ceruri s-o respir?
Nu eu. O privea cu adîncul
nopţii din mine
ultimul sînge
căruia pulberea mea
îi era doar nadir
Dădeam dintr-odată
cu aeru-n floare?
Am izbucnit
pînă-n slăvile morţii
cu delirînd
toţi atomii deschişi
Venea fericirea
pustiitoare
Trupul ei podidea
îneca pămîntul în
flori de cais

***
Arterele unui taifun
mi se sparg în înaltul
de tunete-al inimii!
Zeu –
cu toţi zeii-ntr-un suflet
o lege a transei
peste tronuri profer!
Bucuria a tot ce-i
şi fi-va vreodată
fiinţă – cu imnul
acesta începe
se-ntreagă
dezlănţuie-n cer!

***
Văd!
Întreg sînt vedere!
Cu prăpastii de ceruri
mă deschid în adîncu-mi
pîn’ la prezenţă
pînă la duh
Sînt dintr-odată
sînt viu
sînt a toate-nviere
Prin porii luminii
văd în afara
oricărui văzduh!

***
Vestire-mi sînt
de flăcări mie însumi?
Devin ce nu mai poate-n
mine fi cuprins?
Tot ceru-arteră-acum făcut
n-ar fi de-ajuns
acestui ritm
în inima mea focul
să i-l primească-ntreg
dezlănţuit
pînă-n înaltul bucuriei
M-am deschis!

***
Ştiu cu întregul
deschis de văzduhuri
O faptă cutez
pentru tot ce-i
fiinţă în orice
lumi şi vecii
Fericirea mea lege
devine-a puterii
ce izvorăşte
tot ce există

***
Se deschid în
inima-mi singură-
-arterele cerului
o flacără-n
focul e lumea
al bucuriei că sînt
Duhu-mi e tunet
substanţa-mi cutremur
O spargere-n
fulger şi-n furie
spulberă-adîncul
care se face cuvînt

***
Voite-n stihiile înseşi
din mîini îmi zbucnesc
uragane-ordonînd
tunătoare puteri
Hrănind cu beţia
mea libertatea
zeilor înşişi
ţin – un imn
peste etnii strigînd –
fericirea din cer!