Prezenţa

Editura „Pontica”, 1996
(Extrase)

***
Voi face – arhangheli! –
bucuria mea
să fie-un fapt
naturii înseşi!
Crengile
de nervi zvîcnind pe cer
să lumineze
cum crengile de
fulgere din mîna
lui Yahve izbucnite!
Bolţile
jur împrejur
de dincolo de vulturi
un stîlp de verbe
să le ţină doar
dintr-un poem vuind!

***
Toate vestirile sfinte
s-au unit în ce sînt?
Tot ce-a fost rugă vreodată
s-a strîns într-un
pumn de pămînt?
Simt cu tot ce-n toţi vecii
a fost bucurie-n abis?
În inima mea
izbucneşte în aştri
cerul deschis

***
Mai e fericire-n văzduh
pe care să n-o fi ajuns
mai este inimă-n ceruri
cărei să nu fi fost puls?
Mai poate să-nceapă
vreo iluminare
fără sfinţia
sîngelui meu?
Înfloresc
mîinile mele de duhuri
Văd cu substanţa
lui Dumnezeu

***
Eu am găsit
vii în cuvînt
bucurii pentru care
tot cerul
– genii de sus! –
nu-i decît umbra
unor aripi
care din umeri
nor orfic
îmi izbucnesc peste creştet!

***
Sînt fericit
pînă-n slăvile morţii
sînt deschis
pînă-n aurul aburul
din Dumnezeu –
tot ce-i nemuritor
în văzduhuri
e numai beţia
destinului meu
Nu mai este
nici o-ngrădire
porii mei cîntă în juru-mi
ca un abis –
singur izvor al luminii
e-această orb mistuire
şi inima-mi beată
e însuşi
cerul deschis

***
Privirea mea-i
însăşi deschiderea spaţiului!
Ca nişte torţe
zeii vuind
se uită în mine
de jur împrejur!
Inima mea
din arterele
ale acelui
cu fulger în dreapta
îşi primeşte acum
sîngele pur!

***
Sînt un
văzduh în delir
sînt o prăpastie-a
primelor nupţii –
sîngele meu
tună din Iahve-n erupţii
a tot ce-n flăcări
mai pot să respir
Osana în largul
a tot ce-i beţie!
Mi se deschid puterile
unui arheu –
ştiu
cu cel ce însuşi mă ştie
simt cu inima
ce-aşteaptă-n văzduh
şuvoaiele pieptului meu!

***
Văd cu aripile
văd cu furtuna
ce mi se rupe
mugind din creştet
văd cu pomul sîngelui meu
invadînd în azur –
cu ţipătul văd
al întregii prăpastii
de genii şi tronuri
pînă-n numenul pur!

***
Îmi izbucneau din pămînt
ca nişte turnuri tunîndu-şi
peste mare mînia
arterele-n inimă. Pulsul
meu zguduia
– stăpîn – stîlpii
vuind ai văzduhului
şi-n spulber
credeam – suit în furii
şi-amestecat cu norii –
că dreptei în cutremur
a Tatălui eu însumi
sînt – rupt de forţă –
fulger!

***
Alt cînt! Alt vînt!
Pereţii să se rupă
ai tîmplelor acestor
şi pecetea
a creştetului
izbucnească-n flăcări
şi neuronii goi
se conecteze
prin uraganu-n
Jupiter mugind
sinapselor de
fulgere din cer!

***
Ţin un popor în glorie!
O poartă
în răsăritul furiei de flăcări
cu sîngele-mi
se rupe în azur!
În mîini uragan
stăpînind şi uranic
urlet noetic –
tot ce e-n ceruri
inimă-şi primeşte
pe-arterele acestea
focul pur!

***
Mă sparg! Sînt văzduh!
Văd cu porii!
Vulturii nervilor ţipă-n
prăpastia lui Dumnezeu!
Cu bucuria din mine
zeii se-mbată-n
supremele glorii
toate fiinţele
se fac o fiinţă
în potopul de aripi
al cîntului meu!

***
Beau furie vie!
Respir cu arterele!
Porii mei s-au deschis în
irişii-astralei vederi!
Nu mai sînt
decît – din flăcări cu tron
cu tot zguduind
vrana puterii –
un imn rupînd
bucuria din cer!

***
Sînt fulger din
tălpi pînă-n creştet!
Cu coarnele-n nori
fierbînd în furtuna
furibundă-a puterii
arterele mele
rup din văzduh!
Din mîna sînt
izbucnit în mînia
care zguduie-acum
bubuind peste etnii
gigantic un
pentateuh!

***
Mă ridic în picioare!-
-mi voiesc
singur voinţa!
Îmi stăpînesc pînă-n fulger
suflarea din nări!
Inima mea
conectată mîniei
Domnului Însuşi –
cu-o arteră
ruptă-n pean
dezlănţuie-acum
uragan peste mări!

***
Sînt pulbere încă?
Mai sînt drum şi menire?
Nu m-a ajuns
gnoza florii de crin
ca pe-un duh?
Voind cum pe gurile
Etnei vîltoarea
flăcării-n furie –
în larg şi-n deschisul
de-arhei şi de etnii
viu şi-nviind
stăpînesc ca văzduh!

***
Expansiune de ceruri
în largul
inimii! Imnul
ce ţine totul
s-a făcut fiinţă!
Poemu-acesta
schimbă verbul însuşi!
Sînt tunet legiuind!
Atotştiinţă!

***
Pace deasupra
şi raiuri
Lumea se
binecuvîntă
numai suflare
a-mi fi fiind
Trec în april
pe sub ramuri
Sînt mîntuit
pîn’ la ultima floare
ce s-a deschis
pe pămînt

***
Mă-adie mireasma
pînă la raiuri
Am uitat să mai fiu
Sînt pămînt
S-aude-n adînc
sufletul meu petrecînd
singurătatea din graiuri
Şi pe o blîndă pustie
cu aburul umbrei te chem
Cine spre cine se ştie?
Sînt rouă
în Betleem

***
Măslini înfloriţi
Nu mai poate să vină
nici o vestire –
nici un abur de suflet
nu mai poate cădea
din ceasul meu sfînt
Cîntă morţii
la poarta de flori
a unei inimi de pulberi
O fericire mă pustieşte
cu toată ruga
de pe pămînt

***
Sînt fericit
pînă-n ceruri
cu cerul
cu aburul gurii
lui Dumnezeu fericit –
cu această vestire
se deschide-n arhei
şi-n lumină
tot adevărul –
ajung în azur
arca primelor nupţii
mă ating cu cîntecul
desăvîrşit

***
Sînt numai milă
şi îndurare
nu mă atinge
o bură de vină –
ca din adîncul
de ceruri blîndeţea
în pulberea mea
se închină
Au trecut
soartă şi ape
har şi pustie
s-au dus
Totu-i o rugă
durerii –
şi-o aburire Isus

***
Sînt fericit
pîn la sfîrşitul
tuturor vieţilor
pînă-n inima
de rouă şi raze
a unui arheu –
respir adîncul
cerului însuşi –
îmi aud
sfinţirea în graiuri
a tot seninul
destinului meu

***
Sînt izvoarele
ultimei beatitudini?
Cu mîinile de lut
substanţa însăşi
a paradisului
s-o fi atins?
Sînt eu?
Diluvii de pruni
Mări de floare
În suflul de peste văzduh
se-ntoarce tot sîngele meu

***
Sînt înflorit cu ceruri
Cu pustiirile ultimei
beatitudini
sînt voit şi ajuns
Ceea ce-n mine
s-a deschis acum
ţine-n înrourare
însăşi sfinţia
inimii bete de lacrimi
a lui Isus

***
Parfumul de pruni
pustiind pînă-n
ultimul suflet
al fericiţilor
pînă la umbra-i
de rouă
Nu mai sînt
Mă respiră
sfinţenia însăşi
Înfloresc
pînă-n cer

***
Trec către pulberi
Lumea-i o boare
Nu-mi aduc aminte
vreodată
să nu fi fost sfînt
Inima cald
a lui Isus
dă în floare
Pustie
doar pulbere sînt

***
N-am rourat
nici unei atingeri
un abur de soartă
nu m-a ajuns
Îmi sînt ultima
singurătate
Sînt aproape
blîndă ţărîna
pe care calcă
în lacrimi Isus

***
Şi sufletul
se face ţărînă
şi harul
şi floarea
pe rînd
Ţărînă-i şi
ruga din gînd
cerul şi el
şi tu zînă
Iubirea
rămîne poveste
îngerii trec
şi se cern
Ţărîna
toate primeşte
Primirea însă
ne ştie etern