Flori de cires

Editura „Fides”, 1997
(Extrase)

Respir. Doar respir.
Lumea se face
diafană ca roua.
*
Izvorîrea de lacrimi
umple de muguri
seara de-april.
*
Cireş înflorit.
Luminează-n adîncul,
singur, al mării.
*
De umbra ajuns
a florii de laur,
tremurînd, firul ierbii.
*
Privighetoare strigînd.
Din crengi zbucnesc muguri.
Din braţe – tot spaţiul.
*
Flori. Cum nu poate
atîta sfinţie
să mîntuie lumea?
*
Cînd umbra mea l-a atins,
s-a risipit ca-ntr-o flacără.
Flutur.
*
Va trece
inima-aceasta?
Cireşul se scutură.
*
Măru-şi lasă petale.
Tu – lacrimi.
Ceru-i deschis.
*
Scade în sfeşnic
lumina. Afară
s-aprind albi salcîmi.
*
Iasomii. Izbucnesc
cu tot trupul în lacrimi.
Cu-ntreg sfînt văzduhul.
*
Mă liniştesc de gînduri.
De însăşi, apoi, liniştirea.
Mă respiră flori de salcîm.
*
Iasomii. Pulbere-i Buddha
pe drum. Nici urmă
de pulbere.
*
Lîngă o floare. Ne devenim
unul altuia
singurătate.
*
Nu e departe
cîmpu-n amurg:
doar singurătate.
*
Am deschis ochii
după sărut. Macii!
Tot cîmpu-nflorit!
*
Nu mai s-aude
clopotul turmei.
Nici liniştea.
*
Cu toţi nuferii, lacul
mă vede
pînă în sînge.
*
Cerul se vede-n
adîncul din iaz.
Iazul – în cer.
*
Salcîmi printre stele.
Ziduri calde.
Din greieri – singurătate.
*
Picură liniştea aur.
O turmă
coboară spre apă.
*
În jurul liniştii
desăvîrşite –
eternele stele.
*
În marmură-adînc
tremură-a candelei
floare de sînge.
*
M-am liniştit.
De ce tremură
frunza de plop?
*
Doar roşie roza
luminează adîncul
marmurei negre.
*
Umbra de gîză
pe umbra de frunză
în iaz.
*
Mioară pe mal şi-n adînc.
Clopoţelu-i
din iaz sună-aşa stins?
*
Păşune în munţi.
Dimineaţa
mă stropeşte cu clopoţei.
*
Nu pot să dorm de
mireasma glicinelor.
Nici greieruşii.
*
Cerul din apă
e mai înalt
decît adîncul de sus.
*
Seară.
S-aude un greier
din stele îndepărtate.
*
Din clopotul turmei
izvorăşte liniştea.
Nu din linişte clopotul.
*
Pe sub pămînt,
stînjenelul ridică
grelele lespezi.
*
Casă în cîmp.
Lîngă liniştea ei,
singur, un greier.
*
Şi din teiul
în apă răsfrînt
vine mireasmă.
*
Florilor, ce vă uitaţi
toate la mine?
N-am frunze. Şi umblu.
*
Clopoţelul mioarei
strînge-n jur linişti.
Pînă tot mai departe.
*
Odaie-n penumbră.
Oglinzi
adînci de absenţa-ţi.
*
Greierii fac din linişte
singurătate
de neajuns.
*
Greier. Cînd tace,
dispare şi el şi
singurătatea.
*
Liniştire.
O furnică umblă-n
imensităţile-i singură.
*
Cînd vîntul cădea-va,
glicina atinge-va iar
crucea de marmur.
*
Cimitir. Pe o cruce,
un melc schimbă un nume
cu cochilia lui.
*
Bondarule, floarea
e tare plăpîndă.
Vezi să n-o frîngi.
*
Senin. Transparenţă.
Nici un abur
între mine şi Dumnezeu.
*
Aceleiaşi linişti
sus îi răsar
stele. Jos – greieri.
*
Plopii în vînt
dau înălţime
cerului. Spaţiu.
*
Limpede iaz clar.
Lung trec albi norii verii
în cer şi-n adînc.
*
Ciocîrlia-mi ia
sufletu,-l strigă
singur în cer.
*
Drum umbrei –
atît a rămas din
aurul verii.
*
Cu auru-amurgului
cerne prin geam
din departele-i – singurătatea.
*
Scade lumina.
Ierbile văd
cu ţîrîitul de greieri.
*
Greier în cîmp.
Nici drumul
spre munţi nu-i mai singur.
*
Ceaţă de seară.
Diafani par şi munţii,
ca fumul.
*
Lămpaş pe vechi drum.
Adună în juru-i
atîta noapte.
*
Prima steauă. Pe iaz
n-a mai rămas din amurg
decît singurătate.
*
Tot mai amurg.
Tot mai departe
muntele-n neguri.
*
Frunza căzînd,
dacă nu-mi este suflet,
unde e Buddha?
*
Fumul de vreascuri
mai aproape ca sufletul face
blîndeţea serii.
*
Pe cumpăna vechii fîntîni
doi porumbei
leagănă pustietatea.
*
Numai căderea
de frunze ţine lumină-n
adîncul amurg.
*
Poarta deschisă
dă înspre cîmp.
Cîmpul – spre cer.
*
Uşă închisă.
Ierbi nalte. Nimeni
la treptele negre.
*
Nu te mai văd.
Mesteceni la marginea
singurătăţii.
*
Atît de departe-mi
sînt, că-ţi pot fi
singurătate, greier tîrziu.
*
O lacrimă curge pe geam.
Creanga – îndepărtată.
Drumul – în ceţuri.
*
Drum vechi.
Fum tîrziu.
Frunză căzută.
*
Toamnă. Amurgul
tot mai adînc,
coliba mai singură.
*
Ultima frunză căzînd.
În golu-i –
cerul imens.
*
Şirul de berze
cu turnul închipuie-n cer o
cruce gigantică.
*
Cumpăna vechii fîntîni
arată încă
drumul cocorilor.
*
În uşa colibei părăsite
vîntul aruncă
frunzele moarte.
*
În iaz frunza se vede,
de aur şi sînge,
căzînd înspre cer.
*
Blîndeţea brînduşei
cu umbra-i
pătrunde în piatră.
*
Fîntînă-ntre sălcii.
Drum părăsit.
Tîrziu în octombre.
*
Amurg.
Frunze moarte s-adună
la porţi părăsite.
*
Ultima frunză-a căzut.
Creanga-i de-acuma
singură-n cer.
*
Templu. Fumegă lung
încăţui de tămîie
singurătatea.
*
Munţii vineţi
nu sînt departe.
E doar amurg.
*
Candelei
îi izvorăsc împrejur
mări de tenebre.
*
Tufă departe în cîmp.
E singură-aceleiaşi
veşnice-atotîndurări.
*
Singur.
Nu-mi mai disting
chipul de-al pietrei.
*
Sub grinzi afumate,
tîrziu cu fruntea
pe vatra rece.
*
Mă uit la mîinile
mele singure-n
afund de veacuri.
*
Castelul străvechi.
Porţi în ruină.
Geamul singur şi nins.