Poezii

Editura „Junimea”, 1979
(Extrase)

***
O să mai fiu
ţărînă vreodată?
Sîngele singur
cîntă în văzduh
toată-omenirea beatificată
mă-ntemeiază
ca un singur duh
şi s-au deschis
izvoarele divine
în focul ce consumă
tot ce sînt
Mă voi întoarce
vreodată-n mine?
Sînt abur doar
cuvînt întru cuvînt

***
Sînt ultimul extaz. Nu mai există
nici o măsură nici un adevăr
pleroma s-a deschis şi-acum triumfă
întru eonul meu nemuritor –
sînt înlăuntrul primelor lumine
şi nupţii doar de duhuri înţeleg
ce inimă primeşte-acum în mine
arterele văzduhului întreg

***
Nici o stihie
nici o făptură
nimic din duh
nimic din natură
nu mai poate trăi înafara
bucuriei că sînt
bucuriei că zbor –
sînt viu de
toate fiinţele-n ceruri
de cerul întreg
sînt nemuritor

***
Fiinţă vreau
a tot ce e fiinţă
suflare vreau
a tot ce e văzduh
toate vieţile nemuritoare
să mi se-ntoarcă
într-un singur duh
să nu mai fiu
nimic decît o nuntă
pînă-n adîncul
singurei puteri
din care-acum
se varsă în cuvinte
beatitudinea
care mă ştie-n cer

***
E-azuru-atît de clar
şi claritatea
atît de transparentă
transparenţa
atîta de înaltă
că se vede
în cerul cerurilor
inima plutind
a eonului meu
nemuritor

***
Tei înfloriţi
Mă simt iluminat
pînă-n ultima
singurătate
sînt sfînt de
toată floarea
de pe pămînt

***
Departe de lume
la lucruri fără de nume
am auzit un duh fremătînd
Era o tăcere de moarte
şi sîngele-atît de departe
adînc undeva sub pămînt
Şi sufletul nu se ivise
deasupra nici unui drum –
tărîmuri arhaice-nchise
cădeau ca un fum
Şi duhul pustiilor toate
cînta fără gînd fără grai
departe în verdele rai
în marea singurătate

***
Tot mai adînc în toamnă tot mai lung
şi singur sună cornul. Au căzut
pădurile de brumă s-au închis
cărările în crînguri
La marginea amurgului o turmă
coboară la fîntîni. Doar aur
şi sînge peste iaz doar aur
Se-ntoarce noaptea blîndă pe pămînt
şi-un clopot scufundat s-aude-n somn

***
Frunză căzută şi-atîta ceaţă
grădini scufundate departe
Lung răsare cornul în linişti
din alte tărîmuri
Şi-n deal la schituri se-nchid
porţi de cenuşă
Amurg de toamnă
iazuri
întregi de sînge

***
Cît e somnul de lung
din amurg pînă-n marea
din cellalt tărîm
voi tot coborî
în singurătate

***
Margini de lan şi de vară
O cărare-n adîncuri
Singurătate
Tîmpla cerului bate
domol în iarba amară
Un nuc se pierde în slavă
sau în copilărie departe
Nimeni de-aici pînă-n moarte
În macii luminii – otravă

***
E sara străveche
a turmelor duse
Adînc se aude
cornul singur
călcînd pe moarte
În somn mai cheamă
departe apele
Un blînd pustiu
cîntă pe lume
nu se mai mîntuie
O ţară de toamnă
se pierde-n apus
la porţi se întunecă
Roua cade
şi umbra

***
Mi-au înflorit
mîinile
mi s-au deschis
flori pe tot trupul
înlăuntru flori albe
mi se deschid
Seve de crin
urcă-n nadirul
sîngelui meu
lumina din mări
se topeşte în trupul
ce nu-l mai ating
Simt devenind
balsam şi rouă
mă risipesc
dintr-un adînc
ce-i însuşi risipă
ca un suflu
ca un parfum

***
Trupul meu
e mirifica moarte
care hrăneşte
suflet şi gînd –
gîndul meu
e tăcerea în care
suflul dintîi
îl aud fremătînd –
sufletul meu
e pustia de ape
pe care se poartă
seninul ce sînt

***
Nu mai sînt om –
mă-nvîlvoră-o voinţă
un glob de flăcări
viu pînă-n azur
şi-n cor vuind
supremele naturi
în una contopite-
-mi stau fiinţă
M-am regăsit
tot cerul mă exaltă
văd flacăra eternei dimineţi –
năvalnic izbucnesc eliberate
izvoarele întregii mele vieţi

***
Prin pori
din cap pînă-n picioare
orfic cînt –
un clar delir
m-absoarbe în cuvînt
şi cerurile-n ceruri
se deschid –
sîngele meu
pulsează-n flori de vid
toate aripile
nu-mi mai ajung –
trup ultim
şi primă suflare
toate fiinţele
curg în efluviul
imens care sînt

***
Se-ntorc toţi zeii-n mine?
Cerul
se face suflet?
Boare sînt
parfum
Tot spaţiul
adunat într-un cuvînt
nu-mi poate fi
beţie pentru-adîncul
iluminat în care curg acum

***
Ştiu cu genii
eter devenite
nu cu gînduri
nu cu rostiri –
simţirea mea
de pustii înflorite
ajunge nunta
oricărei firi
Nu mai este
în cer nici o vamă
întru cunoaştere
nici un destin –
mă simt înflorind
pînă-n ultimul crin
al unei margini
ce se destramă

***
Sînt înflorit de tot văzduhul –
nu mă
mai ştiu de aripi
nu mă mai trezesc –
inund acum de tot ce e fiinţă
fiinţele în mine se unesc?
Nu mai e drum –
o nuntă-i doar
şi-n nunta
a toate fericirile ce sînt
cerul deschis e numai o arteră
a inimii ce izbucneşte-n cînt

***
Dacă nu-n imnul acesta
de poporul întreg
insuflat pînă-n centrul
tunînd al furtunii –
unde-şi cunosc bucuria
şi privesc din stihii
ca un foc libertatea
vorbitoare-a puterii
zeii din cer