Calea Vie

Editura „Cartea Românească”, 1983
(Extrase)

***
Irumpe-mă de imnuri. Miezu-al înseşi
naturii cîntă-n mine, limbii
voindu-mă pur organon sonor –
tot cerul nu-i decît eliberarea
izvoarelor ce se cunosc în mine
foc şi cuvînt atotmistuitor!

***
Rostesc stihii?
Ritmez aici un puls
al tuturor fiinţelor?
Vocale
sorbind de sus
dau suflu unui zeu?
Tot ce-i triumf
în duh şi-n elemente
ca un extaz
mistuitor de sine
bea flăcările
cîntecului meu!

***
Mireasmă de sălcii
înmugurite
Sînt mîntuit dinainte
de suflet
de orice ţărînă şi suflet
de orice destin –
sînt singur de dinainte
de noapte şi lumen
şi-n pustietatea
pulberii mele
sfinte mă-nchin

***
Sînt curat
şi senin de moarte
Nu mi se-ntoarce
nici o singurătate
cuvintele cîntă
în cellalt tărîm –
din naltul
nici unei ramuri
ninge cu flori de salcîm
Clar albastru şi rece
oul văzduhului trece
prin sîngele meu
luminînd
Singur mă simt
pînă-n adîncul
celui din urmă cuvînt

***
Voi fi singur şi sfînt
n-o să mă ştie
nici un adînc de cuvînt
nici o pustie –
o rază pe mări
se va tot duce
izvorîtoarei pierzări
în care străluce
pînă şi mările toate
nu vor mai fi
şi singur în singurătate
voi tot cădea
voi pluti

***
Piatra e caldă
pînă la suflet
Nici o ursire
nu mai adie
în nici un tărîm
Trupul e singur
rouă tămîii
ce pustieşte
cu flori de salcîm

***
Doamne,
cel ce rămîne pe drum
şi-şi pune tîmpla
sub garduri în iarbă
şi-l acoperă liniştea
ca pe-un tărîm
şi-i ca o pasăre oarbă

***
Toată imensitatea
de transparenţe suind
pînă-n crinul fiinţei
toată limpiditatea de zei
ce mă priveşte de jur împrejur
par acum
doar o celulă-nflorită
a lutului meu fericit
care vede întreg

***
Se face blîndeţă
şi seară şi singurătate
pînă cenuşa umbrei
trupului meu
s-aude stins
ca o rugă
a unor vechi făpturi
Şi sînt departe
în mine ca un tărîm
fără ape şi drum
Polenul morţii
atît de blînd
mă adie în porţile
voastre-nflorite
mă duce cîntînd

***
S-a aprins o candelă
în adîncul mării
un tei a-nflorit
singur pe ape
s-aude cîntecul morţilor
acoperindu-ne

***
M-am liniştit
Mi-e mai departe
mîna de frunte
ca de planeta în neguri
şi veacuri Saturn –
sînt mai singuri
decît pierduta
Mare Sarmatică
ochii închişi
Soare prin frunzele
veştede-mi cade pe faţă
sau pe zidul din Ur

***
Cuvintele ştiu
şi blînd ne îndură
sîntem în ele
de la-nceput
Ele sînt rugă
fără făptură
ce ne-ntrupează
şi ne murmură
spre gîndul
prin noi petrecut
Pînă alege-vor
singurul blînd
pe care duhul
nu-l mai încape
Singurătatea
se face cuvînt
şi umbra lui
se poartă pe ape

***
Graiul se-ntoarce liniştii
Departe
un gînd ca din Saturn
mai dă ocol
Se lasă mîna lin
seara domol
Împărăţii de flori
plutesc în moarte
Sufletu-i pogorît
Doar malul cald
mă ştie cu tăcerea lui
mi-e-aproape
O rugă trece
singură pe ape
S-aude din tărîmul
celălalt

***
Mireasma de sălcii
luminează-n sfinţie
şi-n îndurare
şi-n sîngele singur
pînă mă rog cu
toată durerea
de pe pămînt

***
De toamnă-aiurînd
de-un drum al nopţii
amar pustiu
înspre iazuri m-a prins
Nu ştiu flutură
frunza bolnavă
sau sîngele meu
în afund s-a prelins
Şi se surpă
ca în ruinuri de sare
chipul tău blînd
Toată durerea
e-o îndurare
şi numai
cenuşă mai sînt

***
Pe ziduri vechi soare blînd
Tu spui un cîntec de cerşetor
Din ramuri rare încet
frunze de sînge se duc
Un cuib de mierlă s-a dezgolit
Dangăte-abia te ajung
În praf de aur sînt turme
căi spre apus
Dacă asculţi se face glas
preajma bătrînă
Pînă-n moarte ajunge
un cînt de păstor
Tu nu ştii nume te cern
sunări din somn
Ţi-ai lăsat mîinile singure
în pacea de veacuri

***
Cobor încet e tot mai toamnă
tot mai singur
s-aude cornul peste-un vînăt crîng
În lucruri e departe şi adînc
plutesc pe cer singurătăţi de gînduri
De nimeni de-o vecie nu mai ştiu
de mine tot noianul mă desparte
Ci numai tu răsari pe-atîta moarte
doar tu rămîi-mi în atît pustiu
Şi vremea pare-n lumi a se petrece –
turn în ruinuri negură pe mări
Vino ca-n taina vechilor cîntări –
ne-aruncă vîntu-n uşă frunză rece

***
Cenuşa umbrei tale o mai poartă
surpări de vînt. Pustiilor o pace
s-arată pînă treci şi-apoi deodată
se prăbuşeşte toată frunza. Se străvede
din codru-afară în singurătatea
din faţa apelor. Mă-ntorc şi nu pot
să te adun din fum cu braţele. Aştept
să cadă lîngă tine dintre lucruri
să se topească-odată carnea asta
ce te-a purtat în inima-i de lut

***
Nu veni, nu-i încă noapte
abia-i negură şi pustiu pe drum.
Mai cad ore din turn şi o pasăre parcă
se mai întoarce tîrzie prin scrum.
Nu aştepta la poartă cu gura
neaburind şi ochii închişi.
De vişinul ud de ce-ţi razemi soră
umerii-nvinşi…
Mîna să nu-ţi mai pîlpîie-n geamuri
sunîndu-le stins, dureros.
O vînătă lună trece prin tine
pierduto pe ape în jos.
Nu sta în prag, nu chema clătinării
sîngele care s-a dus.
Nu mă privi cu mările ochilor unde
e totul numai ruină şi-apus.
Nu-ţi pune capul pe umărul meu, nu începe
neîndurarea vechiului cînt –
să nu aud de sub pămînt, de sub noapte
inima care s-a frînt.

***
Cînd sîngele va fi mai singur
şi toamna se va troieni,
un glas din mările pustii
se va cuprinde-n noi de gînduri,
şi nenţelesu-nseninîndu-l
pînă la rugă, ne-o-mplini
în toate lumile tîrzii
de-un dor ce n-a mai strîns pămîntul.
Şi prinşi cu braţele în cruce,
de-amor şi jalea lumii plini,
pe căi pierdute vom străbate;
glasul din raze ne va duce,
vom tot sui – şi din destin
pluti-vom în singurătate.

***
Te ating doar cu umbra
transparentului abur
care-mi va sta
odată suflare –
te privesc cu lăuntrul
de beznă al razei
ce se-ntoarce în sine
din toată lumina –
te ador între pomii-
-nfloriţi ai durerii
cu toată ruga şi fericirea
ce s-au pierdut pe pămînt

***
Şaptesprezece ani
Cireşii nopţii sîngelui ei
erau singuri în tot adîncul
morţii mele orbite
de aripi şi rugă –
se scuturau
de cealaltă parte-a
durerii şi vieţii
într-un diluviu-nflorit
alb
clar
de nemaiatins

***
Sînt luminat
ca dinlăuntrul morţii
sînt ştiut
de tot ce-n văzduh
e nemuritor –
inima mea
se îneacă în raze –
în ultimul trup
în prima aură zbor
Ave-n adîncul
limpidităţii
nu mai e nuntă
nu mai e drum –
toţi îngerii
răpiţi într-o lumină
nu pot deschide-n
cerul rotitor
aripile
ce-mi izbucnesc acum!

***
Văd nemurirea însăşi! S-au deschis
arterele puterii toate-n mine
şi-acum inund de întrupări divine
în bucuria mea îndreptăţind
întemeierea-ntregului abis!
Sînt o putere-a stihiilor!
Germen în germen de zeu!
Tot cerul e aura capului meu
expansiune-a tuturor viilor!
Triumf astral! Domin din trei imperii!
Beatificare-a fiinţelor
e tot sîngele meu
şi-n verbul ce-mi răpeşte tot ce sînt
se sparg izvoarele din Dumnezeu!

***
Carnea mea
se transformă în abur
este beţia şi slava
cu care vorbeşte
zeu către zeu –
tot văzduhul
de nume şi aripi
e doar o celulă-nflorită
a sîngelui meu

***
Popor în glorie!
Trîmbiţe-n spaţii!
Toate purele iradiaţii
în mine converg
Ca un foc din tronuri
izbucnind şi din
opt dominaţii –
sînt o suflare pe ape
sînt o putere-n
văzduhul întreg!

***
Dimineaţă
Simt sîngele
zvîcnind pînă-n aripi
de îngeri
simt fericirea-mi ţinînd
fiinţele-n cer
Trîmbiţi!
Sînt viu de nemurire
îmi înfloresc
ochii de duhuri
Arterele mele erup
într-o inimă veşnică

***
Sorb toată fiinţa-
-ntr-o singură transă
beau gloria-acum
potopitoare de aripi
a-ntregii puteri –
viu de-un izvor
ce-obîrşeşte tot spaţiul
de-o nemurire sînt
şi de-o limpiditate
cu zeii din cer

***
Nu mai sînt om!
Sînt stihie!
Expansiunii fiinţei
spre zei şi supreme
uranice trupuri
sînt unicul drum!
Triumf! Universul
se ţine prin verbul
pe care îl strig
dintre flăcări acum!