Calea Vie

Editura „Cartea Românească”, 1983
(Extrase)

***
Irumpe-mă de imnuri. Miezu-al înseşi
naturii cîntă-n mine, limbii
voindu-mă pur organon sonor –
tot cerul nu-i decît eliberarea
izvoarelor ce se cunosc în mine
foc şi cuvînt atotmistuitor!

***
Rostesc stihii?
Ritmez aici un puls
al tuturor fiinţelor?
Vocale
sorbind de sus
dau suflu unui zeu?
Tot ce-i triumf
în duh şi-n elemente
ca un extaz
mistuitor de sine
bea flăcările
cîntecului meu!

***
Mireasmă de sălcii
înmugurite
Sînt mîntuit dinainte
de suflet
de orice ţărînă şi suflet
de orice destin –
sînt singur de dinainte
de noapte şi lumen
şi-n pustietatea
pulberii mele
sfinte mă-nchin

***
Sînt curat
şi senin de moarte
Nu mi se-ntoarce
nici o singurătate
cuvintele cîntă
în cellalt tărîm –
din naltul
nici unei ramuri
ninge cu flori de salcîm
Clar albastru şi rece
oul văzduhului trece
prin sîngele meu
luminînd
Singur mă simt
pînă-n adîncul
celui din urmă cuvînt

***
Voi fi singur şi sfînt
n-o să mă ştie
nici un adînc de cuvînt
nici o pustie –
o rază pe mări
se va tot duce
izvorîtoarei pierzări
în care străluce
pînă şi mările toate
nu vor mai fi
şi singur în singurătate
voi tot cădea
voi pluti

***
Piatra e caldă
pînă la suflet
Nici o ursire
nu mai adie
în nici un tărîm
Trupul e singur
rouă tămîii
ce pustieşte
cu flori de salcîm

***
Doamne,
cel ce rămîne pe drum
şi-şi pune tîmpla
sub garduri în iarbă
şi-l acoperă liniştea
ca pe-un tărîm
şi-i ca o pasăre oarbă

***
Toată imensitatea
de transparenţe suind
pînă-n crinul fiinţei
toată limpiditatea de zei
ce mă priveşte de jur împrejur
par acum
doar o celulă-nflorită
a lutului meu fericit
care vede întreg

***
Se face blîndeţă
şi seară şi singurătate
pînă cenuşa umbrei
trupului meu
s-aude stins
ca o rugă
a unor vechi făpturi
Şi sînt departe
în mine ca un tărîm
fără ape şi drum
Polenul morţii
atît de blînd
mă adie în porţile
voastre-nflorite
mă duce cîntînd

***
S-a aprins o candelă
în adîncul mării
un tei a-nflorit
singur pe ape
s-aude cîntecul morţilor
acoperindu-ne

***
M-am liniştit
Mi-e mai departe
mîna de frunte
ca de planeta în neguri
şi veacuri Saturn –
sînt mai singuri
decît pierduta
Mare Sarmatică
ochii închişi
Soare prin frunzele
veştede-mi cade pe faţă
sau pe zidul din Ur

***
Cuvintele ştiu
şi blînd ne îndură
sîntem în ele
de la-nceput
Ele sînt rugă
fără făptură
ce ne-ntrupează
şi ne murmură
spre gîndul
prin noi petrecut
Pînă alege-vor
singurul blînd
pe care duhul
nu-l mai încape
Singurătatea
se face cuvînt
şi umbra lui
se poartă pe ape

***
Graiul se-ntoarce liniştii
Departe
un gînd ca din Saturn
mai dă ocol
Se lasă mîna lin
seara domol
Împărăţii de flori
plutesc în moarte
Sufletu-i pogorît
Doar malul cald
mă ştie cu tăcerea lui
mi-e-aproape
O rugă trece
singură pe ape
S-aude din tărîmul
celălalt

***
Mireasma de sălcii
luminează-n sfinţie
şi-n îndurare
şi-n sîngele singur
pînă mă rog cu
toată durerea
de pe pămînt

***
De toamnă-aiurînd
de-un drum al nopţii
amar pustiu
înspre iazuri m-a prins
Nu ştiu flutură
frunza bolnavă
sau sîngele meu
în afund s-a prelins
Şi se surpă
ca în ruinuri de sare
chipul tău blînd
Toată durerea
e-o îndurare
şi numai
cenuşă mai sînt

***
Pe ziduri vechi soare blînd
Tu spui un cîntec de cerşetor
Din ramuri rare încet
frunze de sînge se duc
Un cuib de mierlă s-a dezgolit
Dangăte-abia te ajung
În praf de aur sînt turme
căi spre apus
Dacă asculţi se face glas
preajma bătrînă
Pînă-n moarte ajunge
un cînt de păstor
Tu nu ştii nume te cern
sunări din somn
Ţi-ai lăsat mîinile singure
în pacea de veacuri

***
Cobor încet e tot mai toamnă
tot mai singur
s-aude cornul peste-un vînăt crîng
În lucruri e departe şi adînc
plutesc pe cer singurătăţi de gînduri
De nimeni de-o vecie nu mai ştiu
de mine tot noianul mă desparte
Ci numai tu răsari pe-atîta moarte
doar tu rămîi-mi în atît pustiu
Şi vremea pare-n lumi a se petrece –
turn în ruinuri negură pe mări
Vino ca-n taina vechilor cîntări –
ne-aruncă vîntu-n uşă frunză rece

***
Cenuşa umbrei tale o mai poartă
surpări de vînt. Pustiilor o pace
s-arată pînă treci şi-apoi deodată
se prăbuşeşte toată frunza. Se străvede
din codru-afară în singurătatea
din faţa apelor. Mă-ntorc şi nu pot
să te adun din fum cu braţele. Aştept
să cadă lîngă tine dintre lucruri
să se topească-odată carnea asta
ce te-a purtat în inima-i de lut

***
Nu veni, nu-i încă noapte
abia-i negură şi pustiu pe drum.
Mai cad ore din turn şi o pasăre parcă
se mai întoarce tîrzie prin scrum.
Nu aştepta la poartă cu gura
neaburind şi ochii închişi.
De vişinul ud de ce-ţi razemi soră
umerii-nvinşi…
Mîna să nu-ţi mai pîlpîie-n geamuri
sunîndu-le stins, dureros.
O vînătă lună trece prin tine
pierduto pe ape în jos.
Nu sta în prag, nu chema clătinării
sîngele care s-a dus.
Nu mă privi cu mările ochilor unde
e totul numai ruină şi-apus.
Nu-ţi pune capul pe umărul meu, nu începe
neîndurarea vechiului cînt –
să nu aud de sub pămînt, de sub noapte
inima care s-a frînt.

***
Cînd sîngele va fi mai singur
şi toamna se va troieni,
un glas din mările pustii
se va cuprinde-n noi de gînduri,
şi nenţelesu-nseninîndu-l
pînă la rugă, ne-o-mplini
în toate lumile tîrzii
de-un dor ce n-a mai strîns pămîntul.
Şi prinşi cu braţele în cruce,
de-amor şi jalea lumii plini,
pe căi pierdute vom străbate;
glasul din raze ne va duce,
vom tot sui – şi din destin
pluti-vom în singurătate.

***
Te ating doar cu umbra
transparentului abur
care-mi va sta
odată suflare –
te privesc cu lăuntrul
de beznă al razei
ce se-ntoarce în sine
din toată lumina –
te ador între pomii-
-nfloriţi ai durerii
cu toată ruga şi fericirea
ce s-au pierdut pe pămînt

***
Şaptesprezece ani
Cireşii nopţii sîngelui ei
erau singuri în tot adîncul
morţii mele orbite
de aripi şi rugă –
se scuturau
de cealaltă parte-a
durerii şi vieţii
într-un diluviu-nflorit
alb
clar
de nemaiatins

***
Sînt luminat
ca dinlăuntrul morţii
sînt ştiut
de tot ce-n văzduh
e nemuritor –
inima mea
se îneacă în raze –
în ultimul trup
în prima aură zbor
Ave-n adîncul
limpidităţii
nu mai e nuntă
nu mai e drum –
toţi îngerii
răpiţi într-o lumină
nu pot deschide-n
cerul rotitor
aripile
ce-mi izbucnesc acum!

***
Văd nemurirea însăşi! S-au deschis
arterele puterii toate-n mine
şi-acum inund de întrupări divine
în bucuria mea îndreptăţind
întemeierea-ntregului abis!
Sînt o putere-a stihiilor!
Germen în germen de zeu!
Tot cerul e aura capului meu
expansiune-a tuturor viilor!
Triumf astral! Domin din trei imperii!
Beatificare-a fiinţelor
e tot sîngele meu
şi-n verbul ce-mi răpeşte tot ce sînt
se sparg izvoarele din Dumnezeu!

***
Carnea mea
se transformă în abur
este beţia şi slava
cu care vorbeşte
zeu către zeu –
tot văzduhul
de nume şi aripi
e doar o celulă-nflorită
a sîngelui meu

***
Popor în glorie!
Trîmbiţe-n spaţii!
Toate purele iradiaţii
în mine converg
Ca un foc din tronuri
izbucnind şi din
opt dominaţii –
sînt o suflare pe ape
sînt o putere-n
văzduhul întreg!

***
Dimineaţă
Simt sîngele
zvîcnind pînă-n aripi
de îngeri
simt fericirea-mi ţinînd
fiinţele-n cer
Trîmbiţi!
Sînt viu de nemurire
îmi înfloresc
ochii de duhuri
Arterele mele erup
într-o inimă veşnică

***
Sorb toată fiinţa-
-ntr-o singură transă
beau gloria-acum
potopitoare de aripi
a-ntregii puteri –
viu de-un izvor
ce-obîrşeşte tot spaţiul
de-o nemurire sînt
şi de-o limpiditate
cu zeii din cer

***
Nu mai sînt om!
Sînt stihie!
Expansiunii fiinţei
spre zei şi supreme
uranice trupuri
sînt unicul drum!
Triumf! Universul
se ţine prin verbul
pe care îl strig
dintre flăcări acum!

Acest articol a fost publicat în Poezie și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s