Editura „Junimea”, 1972
(Extrase)
***
Izvorîtor din ceea ce-l consumă
şi-ntemeiere de risipă, plin
de pierderea de sine ce-l însumă,
îşi este sieşi postulat divin
Lăuntrul nu mai are margini
În afară
nici un hotar. Tot universu-i cînt
S-a rupt adîncul verbului în sine
izvorîtorul însuşi izvorînd
***
Inund
inund
nu mai cunosc măsură
dezlănţuit e tot adîncul meu
şi simţurile-mi ard în Dumnezeu
ce mă insuflă gură către gură
M-am regăsit pe veci în risipire
neant şi lume beatificînd
N-am margini
nu sînt nici nemărginire
Tot ce mai sînt
a devenit cuvînt
***
Mai este în lumi bucurie
nu mi-e dat totul acum?
Revarsă-te inimă vie
eu nu mai ştiu nici un drum
Pare că-i ultima nuntă
a tuturor nunţilor
Cald
e pînă-n tărîmul cellalt
Pulberea binecuvîntă
***
Am văzut tot cerul înflorit
am văzut salcîmii în glorie
am văzut flori în nadir
corole deasupra nemărginirii
petale curgînd
petale umplînd universul
petale acoperindu-mă
ducîndu-mă-ntreg
***
Acum în înalta lumină
mă nasc cu zeii
cu zeii privesc
Ce limpede sînt
ce limpede curg
într-un diluviu
dumnezeiesc
***
Pînă în raiul arhaic
al sîngelui singur ne duce
mireasma cireşilor
pînă-n slava durerii
îşi clatină pruni înfloriţi
potirele lor
polenuri fierbinţi se înalţă
în plenitudinea morţii
şi ciocîrliile triluie bete
de nefiinţă
Porii materiei lasă să treacă
încă o dată nunta pierduţilor
Pe cărări fluturi albaştri
ne acoperă ochii
***
Mă simt divin
mă simt întreg divin
în sîngele meu
urcă seve de crin
apele vii
de peste eter
Cu toate fiinţele
într-o suflare
mă deschid
într-o pulbere care
mă cunună în cer
***
Cînd toată frunza-i scuturată
a rătăcirilor dintîi
şi vineţi ochii tăi de fată
prin fumul ultimei tămîi
a toamnei care ne desparte
se uită lung şi nu mai ştiu
ce dor e-n lume ce pustiu
de sună corn adînc din moarte –
pierdut e totul înainte
şi cad pădurile de vînt –
cine mă duce în cuvinte
ca într-un plîns de sub pămînt?
***
Pace s-arată
pe-o lume curată
nici un gînd
nu mai cere răsplată
Nimeni
mă mai visează –
lumea pluteşte în mine
în stare de rază
În nesfîrşitul cutreier
am sfîrşit orice vis
raza urcă prin mine
în cercul închis
Este ultima pace –
mie-mi devin
singuratatea
în care merg să mă-nchin
***
La vii în amurg
peste pustietate
sună un corn
tot mai adînc
tot mai din moarte
sară de sară
toamnă de toamnă
tot mai prelung
Toate durerile
toate pustiile
nu-i mai ajung
***
Să nu mă mai trezesc
să curgă-n valuri
dezlănţuite tot adîncul meu
aşa cum Verbu-n ziua-ntîi a lumii
tuna peste pustiu din Dumnezeu –
să se deschidă cerurile-n ceruri
şi apele de sus devină cînt –
nu mai am margini
viu sînt nemurire
năvalnic izbucnesc eliberate
izvoarele de foc
a tot ce sînt
***
Toată lumina-n tot spaţiul
scînteind pînă-n ultimu-atom
nu-i decît umbra beatitudinii
acestei pulberi eliberate
care mă duce cîntînd
***
Spaţii iradiind
prin verb în Dumnezeu
lumini neizvorîte
care sînt –
treime de treimi
în trupul singur
beţia cerurilor
ca un suflet stînd
Osana în limburi
templul e-n glorie
catapetesmele-i
ard în delir –
tot universul
nu-i decît mîna
care mă unge cu mir
***
Tot cerul în verb dezvelit
nu-mi mai poate fi suflet
nici bucurie –
curg în focul înmărmurit
sînt abur
sînt entelehie
***
Văd cu oceanele
simt cu oarbele spaţii
cu sufletul beat
al lui Buddha respir –
într-un trup
ce se sparge în flăcări
beau nebunie şi mir
***
Se-ntoarce-n bucurie orice gînd
şi-orice simţire-n mine se destramă
entuziasmul
nu mi-l mai cuprind –
n-am suflet n-am trup
sînt numai o vamă
a sufletelor zeilor
un cînt
cu care universul se sfîrşeşte
şi-n mine absorbit dumnezeieşte
mă nalţ definitiv de pe pămînt
***
Acum sînt pierdut
acum sînt
dintotdeauna pierdut
nu mai am margini
nu mai am început
bucuria nu mai încape
nu se mai dăruie
cu sufletul meu –
sînt fluxul
extazului morţii
care se-ntoarce
în Dumnezeu
Nicolae Ionel 