Crinul deschis

Editura „Junimea”, 1999
(Extrase)

***
Unde mai poate
duh să rămîie?
M-am mîntuit
pentru orice destin
Sînt atins de
ultimul crin
carnea
se face tămîie
Ce mai respir
e o pură putinţă
o nimicire
de suflet şi gînd
Aură doar
voi mai fi aburînd
Mă cuminec
în pură fiinţă

***
Ce ne gîndeşte?
Cui sîntem gînd?
Cui sîntem doar
un axon înflorit?
În cine tot lutul
ne este ursit
din cer cu cerul vibrînd?
Ne vom întoarce
vreodată-n izvorul
cu ruga noastră deschis?
Vom deveni
visătorul din vis?
Din mistuire
mistuitorul?

***
Trupul meu
e mirifica moarte
care hrăneşte
suflet şi gînd
gîndul meu
e tăcerea în care
suflul dintîi
îl aud fremătînd
sufletul meu
e pustia de ape
pe care se poartă
seninul ce sînt

***
Nici o teamă
nici o speranţă
nici un abur
de dor sau de chin
Transparente celulele
pînă la pacea
aurei cristice
Mă dizolv în senin

***
Mă scufund
mă scufund
aripile îngerilor
îmi ating pleoapele
suflă o mare
de flori de cireş
în largul inimii sfinte
un singur suspin
se face toată viaţa
pe o gură de crin

***
Sînt numai
pustie de floare
de toate iubirile lumii
troienit şi înfrînt –
sînt singur în toată
edenica boare –
m-ajunge parcă
toată sfinţia
care-a stat pe pămînt

***
În nici o lume
în nici o vecie
nici o adiere de moarte
nici un zaimf
nu mai poate încape –
au înflorit teii-
-ndurărilor ultime –
devin aură aur
mi se opreşte
gîndul pe ape

***
Tot largul
destinului meu
e doar o nervură
străvezie pe-o frunză
ce tremură-n umbră

***
Boare caldă
suflă din lumea cealaltă
flori de salcîm
curg în cellalt tărîm
sufletu-aproape
se poartă pe ape
De o pustie
ţărîna învie
o rană
ne face fără prihană
şi raiul departe
se-nduplecă-n moarte

***
M-a regăsit
tărîmul celălalt
Cu gîndul meu
pustiile-şi încape
Harul e însuşi trup
şi trupul cald
e încă – sfînt –
cuvîntul de pe ape

***
Numai
fiinţă curată
doar adierea
în ultimul
numelui gînd
Mă fac de
pustie şi grai
toată durerea
şi îndurarea
de pe pămînt

***
Se luminează
codru-n adîncuri
E toamnă
trec năruiri
de cuvînt
Făptură şi lumi
sînt doar un descînt
Îmi sînt
departe şi singur

***
În seara lină
din veacuri
am abur pe faţă
sînt ca o rugă pierdută
de orice cuvînt
Se petrece departele
E-un gînd peste ape
Sîngele cît e de singur
pustiul de blînd

***
Maria Magdalena
Tu eşti blînd
eu sînt ţărînă
flori plutesc peste noi
pustietate
de lumi se adună
ne murmură pe amîndoi
Unde te duci
pe drumuri apuse
de ce nu rămîi
nenţelegînd –
cu care durere
te rogi Isuse
cînd nimeni
nu-i pe pămînt

***
Doamne
rămîn la pămînt
E seară
tărîmul apune
Nu sînt cu mine
nu sînt în lume
nu m-a ajuns niciodată
din atîta-ndurare
nici o boare de gînd
Trec fără umbră
aproape
fără făptură
de toate pierdut
şi învins
Un drum în vecii
s-a închis
O rugă din moarte
se-ndură

***
Să trecem mai repede
să închidem cu ultimul somn
peregrinarea în lutul
greu şi zadarnic
să ajungem mai iute din urmă
din veacuri şi noapte
frunzele care-au căzut

***
Pe dealul s-a dus
pe care-l urcă
turmele seara
pe drumul cu care-
-nvelite de negură
Pe sub pădurea stinsă
întunecată
şi-a purtat paşii
s-a coborît
în amurgul străvechi
Şi acuma ploaia i-acoperă urmele
şi vîntul duce mirosul
părului ei
departe
sub stingeri
amestecîndu-l cu noaptea

***
Vino! Vino! Maithuna!
Diluvii de muguri
oceane de floare
catapetesme de sufluri
în flacăra trupului pur
a lutului sfînt le înec
Într-o lumină
tunînd peste spaţii
văd cu tot trupul
aud cu tot trupul
ştiu
strig cu spaţiul întreg!

***
Sînt numai aer
nor şi insuflare
cutreierat de aripi sînt
ca un văzduh –
toate fiinţele nemuritoare
se-mbată-n mine
ca-ntr-un singur duh –
nu mai există-n cer
nici o putinţă
nici un extaz
în care nu-s deschis –
tot sîngele meu
strigă în abis
sînt flacără
sînt focul stînd fiinţă!

***
Sînt într-un bulb de lumină
într-o răpire de spaţii
într-un izvor eonial
mă consum –
Osana fiinţei!
Trei văzduhuri deschise
nu pot încape
suflul ce-n flăcări
devastatoare
mă bîntuie-acum!

***
Sînt un răpit al
flăcării lui Enoh
tronul în trup tunînd
pe patru porţi
l-îndur
Tot ce e-n ceruri
inimă-şi primeşte
– cu spaţiile
ce se sparg în lături –
pe-arterele-mi deschise
focul pur!

***
Valuri de flori
valuri de genii inundă
tot ce-i obîrşie-n mine
în flori s-a deschis –
văzduh sînt
eter izbucnind
în fiinţele prime –
pereţii inimii mele
ţin întregul abis!

***
Fericirea mea
e-nceputul fiinţei –
ce-am voit ca putere
mi se-mplineşte ca duh
Mă ştiu mă absorb
aripi de peste văzduh
sînt inima-
-atotcunoştinţei!

***
Dacă în cer
nu mai este sămînţă
de viaţă – beţi duhuri
sîngele meu
Îmi posed bucuria
de parcă toate
izvoarele din Dumnezeu
mi se sparg în fiinţă

***
Un glas cu morţii sînt
o frenezie
din care nu mai vreau
să mă trezesc –
orişice gînd
naturii-i e stihie
şi simţurile-n unu se topesc
Se încarnează-o
nouă-n cer putinţă
se-ntorc izvoarele
în Dumnezeu?
Tot văzduhul e aura
capului meu
toate fiinţele-
-mi stau ca fiinţă

***
Văd pînă-n primele
iradiaţii
m-am deschis
din afară de cer –
globulele sîngelui meu
sînt expansiune de spaţii
din centrul viu
al supremei vederi!
Beţi-mă flăcări!
Trup luaţi din trupu-
-ntr-a cărui spargere
oraculară
tot universul
vuind îl însum!
Nu mai e în-lăuntru
nu mai e în-afară –
toate fiinţele cereşti se regăsesc
se-mbată
în bucuria ce mă duce-acum!

***
Ultima glorie
ultimul sînge
nu mai este
nici un văzduh –
toată-omenirea
în mine se strînge
ca într-o rază
suflată de duh –
nu mai este hotar
nici măsură
nici o margine
nici un nucleu –
se face suflet
tot ce-i natură
şi suflul se-ntoarce
în Dumnezeu

***
Fericirea mea-
-i sîngele zeilor
Cu mîinile-n transă
m-ating de văzduh
Îmi izbucnesc
cuvintele-n flăcări
ţin uranicul
pentateuh!
Ardeţi harpe-ale
nervilor oarbe-n
largul imperial
al întregii puteri!
Arterele-mi deschise-n uraganul
care-mi vorbeşte-n tunet bucuria
sorb – puls în puls –
fulger de-a drept din cer!

***
Un centru-acum
uranic de putere
un tron tunînd
erupe-n inima-mi
– de foc vorbit –
un Popol Vuh
Mă rup de aripi
stau iradiere
suflarea mea
e-acum apoteoză
fiinţelor întregului văzduh

***
Să fiu chemat de element
voit de cer
să mă exalte
tot ce e fiinţă –
stihia devenită-atotştiinţă
vorbească-se-n
al sîngelui eter!
Să se unească
ceruri şi pămînt
voind lucrarea
duhului în mine –
să fiu ştiut fiinţelor divine
în imn
ca în supremul legămînt!
Să fiu răpit în legi!
În nebunia
peanică distrugerea să-mi cer
în neuroni voinţa-mi regăsind
a crengilor de fulgere din cer!

***
Sfărmat Pămîntul
spulberat poporul
rostirii din primordii –
-acest poem va sta
stihie într-un
larg elementar
natură-n tunet
sieşi cuvîntînd

***
Unde-s cuvintele
care termină
cer şi destin?
Cu ce pustiire
să mai mă-nchin
luminii dintru lumină?
Unde mă poartă
carnea şi duhul
în care nici un atom
nu-i al meu?
Simt tresărind
imnul în Dumnezeu –
glasul care mă spulberă
umple văzduhul

***
Văzduh! Văzduh!
Sînt beat în trei văzduhuri
inund
mă sparg
pulsez în flori de prun –
cu tot ce-i transă-n
spaţii mă cunun
sorb sîngele lui Crist
mă-ncoronez cu duhuri!
Nu vreau
nu mă mai vrea
nici o măsură
supremei învieri –
pe-arterele lui Yahve
rupte-n mine
de versul uraganic
– tunet însumi
şi-apoteoză-a
trupului de glasuri –
vorbesc acum
cu trăznete pe cer!

***
Lucrez în nemurire-
-n carne vie –
nu aer ci extaz
al treptelor uranice respir –
din tălpi şi pînă-n creştet
din aştri pînă-n sînge-s
doar delir
cunosc ceea ce-n mine
Yahve ştie
Primesc nu har
ci fiinţele de-a-notul
expansiunea lumilor
mi-e puls –
arterele în Dumnezeu
din inima-mi s-au smuls
şi cînt întemeind
sînt tot în totul

Acest articol a fost publicat în Poezie și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s