Poezia ca limbaj maxim

de LUCIA CIFOR
(Prefaţă la volumul „Cuvînt în cuvînt – Antologie”, Editura Junimea, Iaşi – 2004)

„Poezia, preluînd cuvîntul în sensul său complet, nu este nici un fenomen întîmplător, nici marginal al limbii. O poezie concentrează, desfăşoară, fără pic de consideraţie pentru rutină sau aspect convenţional, acele energii de tăinuire şi de inventare care constituie esenţa limbajului uman. O poezie este limbaj maxim.” (G. Steiner, După Babel)

Postulatul poeziei ca limbaj maxim ar putea fi agreat şi astăzi, dar nu din aceleaşi motive care l-au determinat pe eruditul hermeneut american  să îl invoce. Astăzi, cei mai mulţi dintre cei care se îndeletnicesc cu ceea ce ei reclamă a fi poezia epocii lor ar putea interpreta frazele lui Steiner ca un gir acordat deconstructivismului, de exemplu, văzut adesea ca un mijloc de descătuşare a energiilor ascunse ale limbajului. Şi totuşi, Steiner, care îl citează în sprijinul acestei idei şi pe Mallarmé, cu al său „le Dire, avant tout reve et chant”, are în vedere poezia în sensul  unei tradiţii auguste, privilegiată de unele timpuri şi vitregită de altele. Este tradiţia căreia, nu fără pompă, i se închina, la noi, de pildă, un Ion Barbu, poet singular în istoria literelor române, fără precursori şi fără contemporani (recepţia serioasă a poeziei sale a început după ce poetul renunţase la poezie) şi, într-un anumit fel, poet fără emuli şi fără urmaşi. Cel puţin aşa par să se prezinte lucrurile în contextul ignorării poeziei lui Nicolae Ionel, poet care fără a fi un barbian în sensul strict al cuvîntului, este un mare creator de limbaj poetic, unul fără egal în lirica românească, ca unul care a împlinit într-un mod sui generis dezideratele  barbiene, deziderate pe care Barbu însuşi nu le-a înfăptuit, din motivele cunoscute, evocate de noi cu altă ocazie
(cf. Poezie şi gnoză, Editura Augusta, Timişoara, 2000).

Invocarea numelui lui Ion Barbu nu  are decît funcţia unui preambul în abordarea unei opere altminteri foarte diferite, sub multe aspecte, de scrisul barbian, de care se desparte, în primul rînd prin anvergura unor reuşite abia întrezărite de către Ion Barbu, precum şi prin dimensiunile şi spaţiile ocupate: diverse tipuri de poezie – de la poezia extatică şi ermetică (a se vedea volumele Cuvînt în cuvînt, Calea vie, Scara de raze ş.a.) deschisă spre poezia-exerciţiu spiritual (cf. Carul Mare, Răsăritul Chipului ), la poezia în metru popular (Dor din dor, Cîtu-i ceru şi lumea) sau poezia de tip haiku (Flori de cireş, Marginea singurătăţii ş.a.); piese de  teatru ilustrînd o specie atît de rar întîlnită sub aspectul reuşitei general-valabile în istoria literaturii universale, precum tragedia (Vlad Ţepeş, Jeanne d’Arc, Meşterul Manole, Oedip, Constantin Brîncoveanu), şi aceasta la un nivel pe care Alexandru Paleologu îl găsea ca fiind incomparabil, apoi  texte care ar putea fi incluse în sfera teologiei (volumele Rugăciune I şi Rugăciune II, din care poetul nu a selectat pentru antologia de faţă) şi traduceri de mare performanţă artistică din mari clasici ai lumii, precum Vergiliu (tradus integral), Kleist, Shakespeare. Cele evocate mai sus reprezintă un sumar tablou general al unei opere care numără pînă în prezent 37 de volume publicate,  dar care conţine, după cîte ştim, şi multe alte volume care îşi aşteaptă publicarea.

Multe şi consistente mize spirituale, pur intelectuale şi nu în cele din urmă estetico-poetice conţin volumele din care se compune  opera lui Nicolae Ionel, unele, nu puţine, fiind intuite şi semnalate în totuşi puţinele cronici de întîmpinare  pertinente de care a avut parte pînă acum această operă. În rîndurile ce urmează ne propunem să ne ocupăm doar de unul dintre aspectele, provocatoare prin grandoarea reuşitei, ale acestei opere, unul esenţial, anunţat de altfel şi de titlul acestor modeste consideraţii. Este vorba despre limbajul poetic ca limbaj maxim, aşa cum poezia lui Nicolae Ionel îl impune, la un nivel şi cu o forţă fără precedent în istoria literelor române.

În abordarea acestei chestiuni extrem de dificile, de altfel, ca tot ceea ce are legătură directă cu filosofia limbajului şi filosofia artei, ne vom sprijini pe concepţia filosofico-lingvistică a lui Eugeniu  Coşeriu, primul lingvist din lume care ajunge la o teorie asupra conţinuturilor semantico-lingvistice ce permite abordarea de o manieră, pînă la el considerată imposibilă, de descriere şi de cuantificare a creaţiei de limbă, pe care poezia ca limbaj maxim o conţine în gradul cel mai înalt. „Comprehensiunea a ceea ce cineva spune înseamnă, după Gadamer, înţelegerea în interiorul limbii”, însă „limba este, după acelaşi filosof, una dintre cele mai întunecate probleme cu care se confruntă gîndirea omenească” (Hans-Georg Gadamer, Adevăr şi metodă ). Iată de ce contribuţia lingvisticii coşeriene constînd în descrierea celor trei planuri ale competenţei lingvistice (elocuţional, idiomatic şi textual) şi a straturilor corespunzătoare ale conţinutului semantic (desemnarea, semnificaţia şi sensul) ni se impune ca o  teorie genială  ce poate şi trebuie utilizată în elucidarea acestei „întunecate probleme”, cum încă mai este limba pentru Gadamer. O astfel de teorie trebuie obligatoriu pusă la treabă în contextul unei poezii care mizează atît de mult pe limbaj, care este limbaj maxim, o poezie desfăşurînd, sub multe aspecte,  o experienţă unică a limbii, cadru în care, mai mult decît oriunde în altă parte, este vizibilă ceea ce Eugeniu Coşeriu numea „plenitudinea funcţională a limbajului”.

O poezie precum cea scrisă de Nicolae Ionel pretinde competenţe lingvistice similare cu cele puse în joc de către poet, ceea ce înseamnă o edificare lingvistică la fel de performantă sau măcar tinzînd asimptotic spre una asemănătoare cu cea a poetului. Numai pe baza unor asemenea edificări lingvistice, receptorul poeziei ioneliene poate să spere să facă experienţa „limbii care vorbeşte” (die Sprache spricht, expresie heideggeriană utilizată de poet ca motto la volumul Scara de raze). Doar supunîndu-se apelurilor „limbii care vorbeşte“, cititorul poate ajunge să se „derealizeze în faţa lucrului operei”(Gadamer ) în exerciţiul comprehensiunii. În multe dintre volumele lui Nicolae Ionel, poeziile sunt moduri ale unei rostiri esenţiale, rostire performată într-o limbă cu extinse capacităţi perlocuţionare şi ilocuţionare, care nu doar amprentează sensurile, ci le edifică, construindu-le şi deconstruindu-le pe coordonate nemaiîntîlnite  (cu excepţia notabilă amintită  a lui Ion Barbu) pînă acum în literatura română şi destul de puţin frecvente şi în literatura universală.  Prin poeziile sale, poetul pare a demonstra nu numai că tot ceea ce reprezintă experienţă a lumii  este experienţă în interiorul limbii ( iar limba este şi mediu al comprehensiunii de sine, ca şi al comprehensiunii celuilalt), dar şi că – lucru mai rar sau deloc urmărit – limba poate, în cadrul unei rostiri esenţiale, să fie nucleul originar (de foc) al unor experienţe extatice,  care îl propulsează pe cel apt să facă experienţa acestei rostiri pe alte coordonate de locuire şi trăire a lumii.

Rare şi, în mare măsură astăzi uitate, sunt poeziile care să pretindă mai imperios derealizarea cititorului ca singură modalitate de înscriere în mediul lingvistic al comprehensiunii. Astfel de poezii se cer mai ales rostite şi intensiv ascultate, dar rostite în duhul puternic al literei lor, pentru că numai la o asemenea lectură  forţa lor perlocuţionară poate să se concretizeze şi să desfăşoare lumea operei (cum ar spune Ricoeur) în toată plenitudinea sa. Cercetînd modul  în care s-a produs receptarea acestei neobişnuite pentru români poezii, se constată că puţin numeroşi au fost aceia dintre lectorii avizaţi ai lui Nicolae Ionel (îi avem în vedere pe Ştefan Augustin Doinaş, Alexandru Paleologu, dar mai ales pe Aurel Pantea, Ştefania Mincu şi Marin Mincu, într-o măsură oarecare şi pe noi înşine) care să fi acceptat integral provocările acestui limbaj poetic, lăsîndu-se derealizaţi de efectivitatea limbii-acţiune şi plasîndu-se astfel sub impactul lucrului operei (ca să folosim termenii lui Gadamer). Aceştia s-au lăsat călăuziţi  mai degrabă de presentimentul unei bune comprehensiuni pe care îl presupune  ireductibila  identitate poetică a lui Nicolae Ionel, fără a face ei înşişi – sau cel puţin fără a arăta că ar fi făcut-o – experienţa pe care o pretindea limbajul poetic creat. În tot cazul, fără a fi dus la capăt o asemenea experienţă, din motive probabil destul de diferite. Unul dintre aceste motive, foarte important în ceea ce ne priveşte, ar fi putut fi şi acela că derealizarea, pe care o implică travaliul comprehensiunii, înseamnă de multe ori, dezrădăcinarea din orizonturi şi habitudini spirituale (y compris religioase) tradiţionale, concomitent cu proiectarea şi înrădăcinarea într-un alt ontos spiritual (şi religios), mai puţin sau deloc consonant cu cel personal, însă de mare prestigiu în istoria Europei şi, în  general, în lume. Este vorba, mai întîi, de marii mistici germani, precum Meister Eckhart ori Jakob Böhme, apoi de marea tradiţie a valorizării religioase a esteticului, pe care o întîlnim nu doar în zilele vechii Elade (a căror dispariţie o deplîngea Hegel), ci şi în spaţiul culturii indiene sau în acela al unor tradiţii islamice şi, nu în cele din urmă, o aflăm chiar în Europa Renaşterii tîrzii, la unii gnostici, la adepţii „marii maniere” (G.R.Hocke) şi chiar la unii romantici sau modernişti din secolele din urmă.

„Realizarea“ sau  „operaţia de concretizare a operei” (ca să vorbim în termenii lui Roman Ingarden), implică, în cazul poeziei extatice a lui Nicolae Ionel, două experienţe esenţiale, indestructibil legate între ele de la un anumit nivel al comprehensiunii în sus: experienţa limbajului maxim, care este, în cazul său, şi o experienţă spirituală, implicînd resuscitarea şi manifestarea  unei forţe teofanice  printr-un logos poetic specific. Ca şi la unii adepţi  ai “gran manera”, poezia nu rămîne, la Nicolae Ionel, un simplu act estetic, deşi nu încetează să fie artă, ea devine un veritabil act teurgic, loc al manifestării în glorie a unui cuvînt poetic apt să conţină şi să manifeste o veritabilă logoenergie. Corelatul acestei mutaţii în planul limbajului poetic este abandonarea semnificării lui Dumnezeu ca substanţă (sau esenţă) în favoarea “reprezentării” lui ca existenţă, respectiv, forţă, acţiune, energie – asemănător întrucîtva cu felul de a proceda al unor poeţi abstruşi ai Renaşterii tîrzii spaniole şi italiene sau al unor poeţi englezi precum John Dee şi, mai tîrziu, Gerard Manley Hopkins (mergînd după interpretarea pe care le-o face Gustav Rene Hocke în remarcabila sa carte consacrată “alchimiei limbii”). Limba însăşi iese transformată din procesul alchimic la care este supusă. Ea se arată capabilă nu numai să semnifice forţa, măreţia teofaniei, ci să o şi provoace în receptorul ce acceptă provocările limbii şi este pe deasupra rezonant la astfel de experienţe spirituale. Poezia teurgică  la care ajunge poetul spulberă sau cel puţin pune în discuţie graniţele dintre magie şi mistică, transformînd magia într-o magie spirituală (nu astfel este definită şi teurgia?), clarificînd, concomitent, tipologia misticii despre care este vorba aici şi oriunde se întîmplă să se întîlnescă şi să se amestece pînă la indistincţie magia cu mistica. Este vorba, desigur, despre o mistică panteistă, iar în cazul concret al  poeziei extatice a lui Nicolae Ionel, am putea vorbi, în plus, şi  despre prezenţa unui veritabil panteism verbal, corelat perfect al semnificării lui Dumnezeu (sau al sacrului) mai ales în formele cratofaniei, deşi nu lipsesc nici expresiile hierofanice . Limba însăşi se edifică, de la un volum la altul, pe direcţia specializării ei ca mediu şi scop al cratofaniei, aspectul predilect pe care îl îmbracă teofania la Nicolae Ionel. Aşa se explică de ce experienţa limbii devine, în acest context, şi o experienţă spirituală, sporind misterul limbii (pe care nu l-a putut ignora nici un filosof precum Gadamer, v. supra), tocmai prin ceea ce această limbă  poate „să opereze şi să provoace” (vorbele din urmă îi aparţin lui Wilhelm von Humboldt, cel care vedea meritele unei limbi crescînd nu numai în funcţie de ceea ce ea poate să exprime, ci le vedea condiţionate şi de ceea ce limba poate să opereze şi să provoace).

De ceea ce limba, acest operator miraculos, este în stare să „opereze şi să provoace” este constant interesat şi poetul despre care vorbim. Întreaga sa poezie este, de la început, o căutare plină de presimţiri şi certe cuceriri, încă de la primul volum (deloc întîmplător intitulat Cuvînt în cuvînt), a acestui logos teurgic, iar mai apoi o revelare perpetuă a acestuia prin forţa cratofaniilor şi pe calea autorevelării sacralizante (“Zeu zeilor cînt”, aşa sună primul vers din Scara de raze). Poetica sa devine una puternic individualizată şi în acelaşi timp profund unitară, datorită misticii care o susţine şi o insuflă. În joc este o mistică panteistă, în varianta mai clar conturată a unui veritabil panteism verbal, ilustrat şi teoretizat cîndva cu strălucire de un Jakob Böhme, de exemplu. Titlul primului volum, reluat ca titlu al prezentei antologii este o superbă metaforă infinită (cum s-ar fi exprimat Tudor Vianu) a acestui crez religios în descendenţa sacră a logosului poetic. În sprijinul afirmaţiilor de mai sus  vin şi poeziile sau textele cu care se deschid şi se închid volumele care se înscriu în ceea ce am numit poezie teurgică , texte de celebrare a Logosului, un fel de exerciţii de închinare şi/sau de consacrare, în înţelesul specializat al cuvîntului. Astfel, poetica pare a se subordona, în contextul unei asemenea lirici, unei autentice ritualici. Subordonarea poeticii la constrîngerile acestei ritualici (ori poate că este vorba despre împlinirea şi autentificarea poeticii numai în şi ca spaţiu al unei ritualici) a fost, de cele mai multe ori, greşit interpretată, ca ţinînd de monotonie şi repetiţie, de către cei ce nu au acceptat provocarea liricii extatice a lui Nicolae Ionel. Asemenea texte  sînt, de obicei, poeme de o desăvîrşită frumuseţe, modelate de o rară dacă nu nemaiîntîlnită venerare a cuvîntului, căruia îi sînt subordonate toate, pentru că el se află, în viziunea poetului, la obîrşia a toate, însă nu oricum, ci ca logos poetic: „Izvorîtor din ceea ce-l consumă /şi-ntemeiere de risipă, plin / de pierderea de sine ce-l însumă / îşi este sieşi postulat divin…”(Cuvînt în cuvînt); „La început pe ele însele se înţeleg cuvintele. Ca fără de mine, fără de lume. Apoi trec în piatră, în cenuşă şi devin înţelegere a pietrei, a cenuşii… Verbul, din care totu-i făcut, ascultă de verbul din blîndul cuvînt…” (Carul Mare); „Poemul acesta / rosteşte-se singur / nu-n mine / în locul / lui veşnic din cer” (Venirea).

Revenind la experienţa limbii, a limbii poetice ca limbaj maxim, şi ţinînd cont de corelarea acesteia cu un tip anume de experienţă spirituală, condiţionată, cum arătam, de calitatea edificării lingvistice (id est larg culturale) a receptorului, ca şi de permeabilitatea, deschiderea sa faţă de miza spirituală a poeziei (şi, în general, faţă de experienţele spirituale), se cade să prezentăm, fie şi succint, calitatea de eveniment al limbii pe care o dobîndeşte poezia lui Nicolae Ionel prin şi la nivelul creativităţii lingvistice şi supralingvistice. Pentru discutarea acestei chestiuni vom apela, aşa cum am anunţat deja, la viziunea şi termenii concepţiei coşeriene asupra conţinuturilor limbajului.

Mai întîi, calitatea de eveniment al limbii poetice ioneliene este de identificat în contextul aducerii la cuvînt şi la rostire, respectiv imanentizarea şi manifestarea în spaţiul limbii române, pentru prima dată şi în limbajul concret al poeziei, a unor moduri spirituale despre care pînă acum nu se ştia decît vag teoretic. Cunoaşterea nouă, inerentă acestor moduri spirituale puţin sau deloc asemănătoare cu ceea ce numim îndeobşte (motivat sau nu)  spiritualitatea autohtonă, i-a pretins poetului o limbă nouă. Noutatea limbajului poetic a lui Nicolae Ionel este evidentă încă  de la acest nivel, al aducerii la cuvînt şi în semnificaţiile limbii române a unor lucruri pînă atunci de neconceput în limba română, şi încă de la acest nivel, al desemnărilor nou apărute, trebuie surprinsă şi descrisă. O astfel de îmbogăţire a limbii, prin creaţia de noi desemnări în semnificaţiile limbii române, este cu adevărat rară, iar pentru limba română, în afară de Eminescu, cel care a împămîntenit, în felul său specific, atîta cunoaştere nouă (de la filosofia schopenhaueriană la modurile religioase indiene de valorizare a vieţii şi a lumii), nu ştim care dintre poeţi s-o mai fi făcut, cu excepţia, deşi fără continuitate, totuşi notabilă, a lui Ion Barbu. Îmbogăţirea limbii la nivelul desemnărilor se întemeiază pe cunoaştere nouă, ce solicită crearea şi/sau dezvăluirea unor noi orizonturi de semnificare în limbă, implicînd configuraţii noi ale lumii şi noi orizonturi de valorizare a existenţei. Se aplică aici spusele lui Eugeniu Coşeriu, precum că: „vorbim nu doar cu ajutorul semnificaţiilor, ci, deopotrivă, şi cu ajutorul cunoaşterii lucrurilor, precum şi în anumite condiţii, definite contextual şi situaţional. O serie întreagă de fenomene ale utilizării limbajului sînt strîns legate de cunoaşterea lucrurilor, atît în vorbire, cît şi în interpretarea celor spuse” (Semn, simbol, cuvînt). Receptarea unui astfel de limbaj nou impune, solicită, tot timpul, şi cu atît mai mult la apariţia lui, o activitate şi eforturi de adaptare similare cu cele ale poetului, precum şi o potrivită şi niciodată suficientă disponibilitate spre experienţe noi de sens,  pentru că „a înţelege nu înseamnă, cum magistral se exprimă Gadamer, a poseda un sens, ci a te  integra într-o tradiţie” (Adevăr şi metodă ).

Transpunerea cunoaşterii noi în semnificaţiile limbii române a însemnat, pe de altă parte, modificarea limbii la nivelul discursului, prin mijlocirea unei poetici care mizează imens pe capacităţile ilocuţionare şi perlocuţionare  ale limbii, precum şi pe torsiuni ale sintaxei capabile să tensioneze receptarea, obligînd-o, în acelaşi timp, la  eforturi de adaptare la o spunere de o maximă stringenţă. În acest context, însăşi rigoarea limbii este origine şi suport al fervorii, intensitatea celei din urmă sporind pe măsura esenţializării rostirii. Corelativ acestui proces de reducere a expresiei la un minimum de cuvinte este fenomenul densificării semantice. În această poezie cu cuvinte atît de puţine, fiecare cuvînt pare a dobîndi greutatea de centru al spunerii, loc al unei rostiri privilegiate, mai mult chiar decît acel „Dire, reve et chant”de care vorbea Mallarmé. Loc, în acelaşi timp, al manifestării şi al exaltării, într-un interminabil imn (dat fiind caracterul infinit, căci mistic, al obiectului adoraţiei), a unui veritabil logos energetic, trăit şi evocat de poet ca o exemplară suită de cratofanii, poezia lui Nicolae Ionel suscită, cum este şi firesc, limbajul incendiar al revelaţiei cînd înspăimîntate  (căci în joc este mereu acel Mysterium tremendum), cînd orgolios triumfătoare, însoţită, în destule cazuri, de o niciodată încheiată autorevelaţie în treptata nimicire de sine a smereniei: „Ce-i bucurie-n / mine-acuma / spaţiul însuşi / spărgîndu-l într-un ţipăt – / a ţinut / izvorul şi-n izvor / izvorîtorul / verb dînd /al universului întreg” (Venirea ), dar şi: „În sfînta sfintelor / inimii singure / fără-o atingere / fără nici bruma / putinţei întoarcerii-n /rugă sau gînd / în desăvîrşirea / atotpustiirii / cu tot ce a fost /şi va fi îndurare / în veci pe pămînt / am primit ca în / aburirea de raze-a / venirii pe ape / – ca de însuşi / sufletul lui / rourat isihiei – / pe cel singur şi blînd” (ibidem).

Încorporînd şi exaltînd, ca un autentic text mistic (în sensul mai sus evocat) virtuţi precum cele pomenite, o astfel de poezie depăşeşte arta înspre teurgie şi mistagogie (idealul unei arte teurgice a fost profesat şi de un Berdiaev), fără a fi mai puţin artă. Ba chiar am zice că tocmai arta este cea sigur împlinită în această extraordinară aventură spirituală, iar certitudinea acestei împliniri o reprezintă limbajul, limbajul maxim al poeziei, poezie ctitoritoare de istorie şi de destin pentru limba în care a survenit. Dar istoria nu se scrie întotdeauna la vedere sau poate că vederii noastre îi lipseşte ţinta.

Acest articol a fost publicat în Referinte critice și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s